Atunci când mă simt dezorientată mă îndrept spre bibliotecă şi spre titlurile care m-ar putea ajuta să găsesc răspunsurile potrivite la problemele care mă macină la acel moment. Octavian Paler şi volumul său „Autoportret într-o oglindă spartă” mi-a oferit sprijin de multe ori, poate şi pentru că fiind născuţi în aceeaşi zodie – a racului – m-am regăsit în felul său de a vedea viaţa şi de a se raporta la ea. De fiecare dată când recitesc această carte, am mai multă încredere în mine şi privesc lucrurile cu speranţă. Vă propun spre lectură câteva dintre fragmentele mele preferate din acest volum şi sper ca ele să vă inspire şi pe dvs., oferindu-vă bucurie şi încântare în momentele de relaxare.
„Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi şi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viaţă„.
„Cândva, mi-am zis că la bătrâneţe mă voi feri de patru gafe. 1.) Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr. 2.) Nu voi da sfaturi nimănui. 3.) Nu voi invoca mereu experienţa mea. 4.) Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aş face decât să îngreunez o situaţie şi aşa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Şi nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experienţa mea ce-aş putea spune? Poate, doar că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesiastului despre deşertăciune. Ultima regulă era, însă, o dovadă de superficialitate„.
„Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un «fleac», de un amănunt oarecare„.
„Faptul că nu mi-am sărbătorit ziua de naştere niciodată m-a scutit de felicitări, de ipocrizii, de euforii false. În schimb, mi-a lăsat aniversările să semene cu o cameră goală sau cu duminicile în care aştepţi să se întâmple ceva deosebit de zilele obişnuite, şi nu se întâmplă. În mod fatal, am ajuns mereu la recapitulări, la bilanţuri, deşi ele mi-au fost tot mai neplăcute, pe măsură ce «mai târziu» devenea «prea târziu». Am în urma mea, trebuie să recunosc, nu puţine aspiraţii prea vagi sau, pur şi simplu, uitate, lucruri făcute pe jumătate sau făcute rău, ambiţii la care am renunţat sau pe care n-am fost în stare să le împlinesc. Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiţie în anumite privinţe„.
„M-am străduit în viaţă să rămân onest şi n-am pe conştiinţă nicio porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puţin, să refuz să fiu un «lup singuratec”. Or, n-am făcut decât să-mi duc şi în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulţumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie şi de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăţ ceva. Sau n-am putut. În fond, nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasmele naive. Reveriile polare din adolescenţă, pe urmele lui Nansen sau Amundsen, au fost nişte mofturi romantice„.
„O sărbătoare adevărată e (sau era) în sat altceva decât se crede aici în Bucureşti, adică «o zi de odihnă» sau, mai nou, «un week-end». În Lisa, cel puţin, sărbătorile erau «o stare». Nimeni nu şi-ar fi permis să iasă «în lume», duminica, în haine obişnuite de lucru. Până şi bătrânii care ieşeau din curţi doar pentru a sta pe bănci, în faţa caselor, fiindcă nu mai aveau putere să meargă şi nici nu vroiau să se întoarcă, în pat, cu faţa la perete, să moară, se îmbrăcau în cele mai bune haine. Sărbătoarea căpăta o lumină cu totul aparte şi îi scotea pe oameni din obişnuit. Pentru mine, dangătul clopotului de la biserică era, în fiecare duminică dimineaţa, semnalul că trebuia să mă spăl, să mă îmbrac frumos, pentru a-l însoţi pe tata care nu vroia să-şi lase strana goală niciodată„.
„«Racii» au, din naştere, teamă de necunoscut. Dar se mint, de câte ori pot, că va interveni, poate, ceva care îi va salva. Toată vara am încercat să fug de gândul că voi fi dus într-un oraş care, în mintea mea, era fioros de departe. Abia când «unchiul George» l-a anunţat pe tata, spre sfârşitul lunii august, că în cutare zi din septembrie va veni de la Bucureşti o maşină, trimisă de tatăl unui elev, să-l ia, şi că, în maşină, va rămâne un loc şi pentru mine, mi-am dat seama că pericolul era iminent„.
„Barierele sociale şi de educaţie dintre mine şi colegii mei n-ar fi fost atât de rigide dacă beneficiam, măcar, de puţin cameleonism. Ghinionul meu a fost că mi-a lipsit şi capacitatea de a mă adapta lesne şi posibilitatea de a suplini prin umor acest deficit. În schimb, am avut o groază paralizantă de ridicol. Nimic nu mă bloca mai mult decât teama de a mă face de râs. Mă izolam de ceilalţi nu fiindcă o doream, ci fiindcă nu aveam încredere în priceperea mea de evita situaţiile penibile. Unica soluţie pe care am găsit-o a fost să fiu mereu în defensivă, gata să-mi apăr, la nevoie, singurătatea cu pumnii„.
„Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti. (…) În fond, există un singur mod de a trăi dragostea: trăind-o. Nu se întâmplă nimic neobişnuit, primăvara e ca toate primăverile, eu nu reuşesc să spun o frază memorabilă, dar oamenii nu obosesc să fie banali. Şi uneori sunt fericiţi tocmai din această cauză„.
„Am fost şi am rămas de părere că o viaţă e mai mult decât un drum între o naştere şi o moarte, dar ce-am vrut să obţin pe acest drum? Să devin scriitor? După întâmplarea nenorocită când mi-am pierdut manuscrisele, renunţasem la dorinţa de a fi scriitor. Abia la 44 de ani (cifră care ţine, se pare, de destin, în cazul meu) am publicat prima carte. Şi poate că am continuat să scriu din nevoia de a mă confesa. Singur în faţa maşinii de scris, mă simt ca într-un confesional„.