green trees near mountain

Călătorie spre… muntele vrăjit

O vizită de trei săptămâni poate fi, uneori, începutul unei poveşti de iniţiere şi autocunoaştere

Pentru că anul trecut am traversat o perioadă foarte grea din cauza pandemiei de Covid-19 şi am fost nevoiţi să stăm mai mult izolaţi şi să îi vedem pe cei dragi abia după câteva luni, vă propun să citiţi sau să recitiţi o carte, care a scris istorie în literatura universală şi care vă poate inspira şi vă poate da speranţe mai ales în momentele dificile – „Muntele vrăjit”, de Thomas Mann. Povestea lui Hans Castorp este, în fond, povestea noastră, numai că privită din altă perspectivă. Tânărul care se pregăteşte pentru o carieră de inginer naval îl vizitează pe vărul său, Joachim, la sanatoriul Berghof, unde e internat, numai că perioada programată pentru această vizită – trei săptămâni – se prelungeşte tot mai mult, iar Hans trece printr-un proces de autocunoaştere la care nu s-a gândit niciodată. Vă invit în continuare să citiţi câteva dintre fragmentele mele preferate din acest roman fluviu, de peste 1.000 de pagini, şi să vă bucuraţi de întâlnirea cu un mare scriitor. Lectură plăcută!

Un tânăr modest pleca în toiul verii de la Hamburg, oraşul său natal, spre Davos-Platz, în Graubunden. Se ducea în vizită pentru trei săptămâni. Dar de la Hamburg şi până acolo jos călătoria este lungă; de fapt, prea lungă pentru scurtimea şederii proiectate”.

Două zile de călătorie îndepărtează omul – şi cu atât mai mult pe un tânăr care încă nu şi-a înfipt destul de puternic rădăcinile în viaţă – îl îndepărtează de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe, îl îndepărtează infinit mai mult decât şi-ar fi putut închipui în timpul drumului cu trăsura spre gară. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin. Se spune că timpul este o Lethe; însă aerul îndepărtărilor este şi el un fel de elixir, iar dacă efectul său este mai puţin desăvârşit, în schimb, e cu atât mai rapid. Hans Castorp avea să simtă toate acestea chiar pe pielea lui. Nu era dispus să ia prea în serios călătoria aceasta şi să se angajeze sufleteşte. Intenţia sa fusese, mai curând, să se achite cât mai iute de această obligaţie, pentru că trebuia să se achite, apoi să se întoarcă acasă la fel cum plecase şi să-ţi reia traiul exact de acolo de unde, pentru scurtă vreme, fusese silit să-l părăsească”.

-Ah, prin urmare, tu te şi vezi, în gând, reîntors acasă, îi răspunse Joachim. Dar aşteaptă puţin, căci de-abia ai sosit. Fără îndoială, trei săptămâni nu înseamnă aproape nimic pentru noi, cei de aici, însă pentru tine, care ai venit în vizită şi care nu trebuie să stai cu totul decât trei săptămâni, pentru tine reprezintă totuşi o bună bucată de vreme. În primul rând, aclimatizează-te; o să vezi că nu-i o treabă chiar atât de uşoară. Şi apoi, la noi clima nu este singura ciudăţenie. O să vezi aici o diversitate de lucruri noi pentru tine, dar să trecem peste asta. Cât despre ceea ce crezi relativ la starea mea, lucrurile nu merg chiar aşa, ca pe roate, şi tu ştii că «a te întoarce acasă în trei săptămâni» este o idee de acolo, din vale. Ce-i drept, sunt bronzat, dar bronzul se datoreşte soarelui şi zăpezii, iar în afară de asta, culoarea bronzată nu dovedeşte prea mult, după cum spune mereu Behrens, care la ultimul consult general mi-a comunicat că mai am de stat cel puţin încă vreo jumătate de an”.

Hans Castorp nu-şi făcu decât o sumară toaletă de noapte. Somnul îl copleşi de cum stinsese mica lampă de pe noptieră, dar mai tresări o dată, amintindu-şi că alaltăieri murise cineva în patul lui. «Nu se întâmplă, fără îndoială, pentru prima oară, îşi zise în gând, ca şi cum putea găsi în asta ceva ca să-l liniştească. În definitiv, e un pat de moarte, un pat de moarte cu totul obişnuit», şi adormi. Dar abia adormi că şi începu să viseze, şi visă aproape fără întrerupere până a doua zi dimineaţă”.

Dimineaţa era rece şi înnorată. Dâre de ceaţă se întindeau nemişcate pe înălţimile lăturalnice, în timp ce nori mari, albi şi cenuşii se îngrămădeau peste munţii mai depărtaţi. Ici şi colo se vedeau crâmpeie sau dungi de cer albastru, iar când răzbea vreo rază de soare, satul alb scânteia în fundul văii, în contrast cu pădurile întunecate de brazi care acopereau povârnişurile. De undeva răzbea o muzică matinală, fără îndoială tot din acelaşi hotel de unde aseară se auzise şi concertul. Ajungeau până la el acorduri înăbuşite de muzică religioasă, şi după o pauză urmă un marş, iar Hans Castorp – care iubea muzica din tot sufletul, deoarece îi producea acelaşi efect ca şi un pahar de Porto băut pe stomacul gol, adică îl liniştea profund, îl ameţea şi-l predispunea la somnolenţă – ascultă mulţumit, cu capul plecat într-o parte, cu gura deschisă şi ochii uşor înroşiţi”.

De fapt, nu se mai putea vorbi despre un sat; adică nu-i rămăsese decât numele. Staţiunea climaterică îl înghiţise în întregime, întinzându-se din ce în ce mai departe către intrarea văii, iar acea parte a aşezării ce purta numele de «Dorf» se unea fără vreo schimbare vizibilă cu partea zisă «Davos-Platz». Pretutindeni erau hoteluri şi pensiuni, toate împodobite cu verande, balcoane şi terase pentru odihnă, dar se găseau răspândite pe amândoi versanţii şi mici locuinţe particulare unde se puteau închiria camere; de o parte şi de alta erau case noi; pe unele porţiuni nu se afla nicio clădire, iar priveliştea se deschidea către pajiştile verzi din fundul văii…”.

Dar nu am deloc intenţia să mă culc noaptea pe balcon, declară Hans Castorp. Aşa ceva n-o să fac niciodată şi prefer să ţi-o spun de pe acum. Mi s-ar părea din cale-afară de ridicol. Totul are o limită. Şi în definitiv, trebuie să dovedesc într-un fel sau altul că aici, la voi, nu sunt decât în vizită. Mai rămân puţin cu tine până-mi fumez ţigara. Are un gust groaznic, dar eu ştiu că e bună şi că pentru ziua de azi trebuie să mă mulţumesc cu atât. În curând o să fie ora nouă – totuşi, încă nu-i nouă. Dar când va fi nouă şi jumătate, putem socoti că e ora potrivită cînd ne va fi îngăduit, fără a exagera, să ne vârâm în pat”.