Povestea pianistului Wladyslaw Szpilman este una despre speranţă şi încredere că binele învinge întotdeauna răul
Wladyslaw Szpilman s-a născut în 5 decembrie 1911 la Sosnowiec, în sudul Poloniei, a studiat pianul şi compoziţia la Varşovia, şi apoi, din 1931, la Academia de Arte din Berlin. După încheierea studiilor s-a întors în Varşovia, unde a lucrat ca pianist la Radio Polonia din 1935 până în 1939. Din octombrie 1940 a fost obligat să se mute în ghetou, iar după aproape doi ani familia sa a fost deportată, fiind trimisă în lagărul de la Treblinka şi ucisă. Printr-un uluitor concurs de împrejurări, Wladyslaw a reuşit să se salveze şi prietenii de la radio şi alţi polonezi l-au ajutat să se ascundă în partea „ariană” a oraşului, în condiţiile în care provenea dintr-o familie evreiască. Mai apoi, în 1944, înfometat şi hăituit într-un oraş distrus, a fost descoperit de ofiţerul german Wilm Hosenfeld, care i-a dus mâncare şi i-a găsit o ascunzătoare mai bună. După încheierea războiului s-a întors la Radio Polonia şi a devenit director al secţiei muzicale. Wladyslaw Szpilman a descris toate experienţele trăite în cartea „Moartea unui oraş”, publicată într-o primă versiune în 1946. În 1998, după mai bine de 50 de ani, după apariţia ediţiilor în germană, engleză şi americană, memoriile sale au devenit un bestseller mondial. Cartea a fost ecranizată în 2002 de către regizorul Roman Polanski. Filmul „Pianistul”, avându-i în rolurile principale pe Adrien Brody şi Thomas Kretschmann, este considerat unul dintre cele mai importante din toate timpurile, fiind recompensat cu trei premii Oscar, două premii BAFTA şi cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes.
Povestea lui Wladyslaw Szpilman, care poate fi citită acum şi în limba română sub titlul „Pianistul”, publicată la Editura Humanitas fiction, este una care vorbeşte despre felul în care războiul se furişează şi transformă totul, despre cum răul este mai puternic în anumite perioade decât binele, dar şi despre cum gesturile impresionante apar când te aştepţi mai puţin. Viaţa oamenilor pe care o descrie Wladyslaw Szpilman în primele pagini ale volumului este una obişnuită şi nimic nu pare a anunţa vremurile grele care vor veni în scurt timp. Replica mamei „Ridică-te din pat, a izbucnit războiul!” schimbă totul, însă, într-o fracţiune de secundă. În doar câteva ore, soldaţii încep să mărşăluiască pe străzi şi nimănui nu-i mai pasă de nimic, iar viitorul devine o mare necunoscută. În toată această stare de incertitudine, muzica rămâne singura certitudine. „M-am aşezat la pian, înconjurat de un grup de ascultători sensibili, care ştiau să aprecieze plăcerea pe care urma să o trăim imediat. În partea mea dreaptă s-a aşezat violonistul, în partea stângă stătea o tânără încântătoare, o prietenă a Reginei, care urma să întoarcă foile partiturii. Ce îmi mai lipsea ca să fiu fericit? O aşteptam şi pe Halina, care mersese puţin până la magazinul de la parter ca să telefoneze undeva. S-a întors aducând ediţia specială a unui ziar. Cu litere de-o şchioapă, poate cele mai mari din câte avea tipografia, erau tipărite pe prima pagină două cuvinte: Parisul, cucerit! Mi-am sprijinit capul pe pian şi, pentru prima oară de la începutul războiului, am izbucnit în plâns”, scrie Wladyslaw Szpilman. Ziua ultimei transmisiuni muzicale în direct a Radioului Polonia, un recital Chopin având pe fundal zgomotul bombelor, a fost semnul clar că nimic nu va mai fi ca înainte.
Indiferent de ceea ce se întâmplă, muzica este un fir roşu, care îl motivează pe Wladyslaw Szpilman să nu abandoneze şi oricât i-ar fi de greu să lupte pentru supravieţuire. Susţine concerte prin cafenelele din ghetou, se împrieteneşte cu diverşi oameni, artişti sau nu, şi viaţa sa capătă un sens, mai ales că astfel poate asigura familiei cele necesare traiului. „Din fericire, am găsit de lucru într-un local de cu totul alt soi, pe strada Sienna, unde veneau intelectualii evrei să-mi asculte muzica. Acolo am reuşit să-mi fac o reputaţie de artist şi am cunoscut oameni cu care ulterior aveam să petrec multe clipe frumoase, dar şi să trăiesc multe momente cumplite. Printre clienţii fideli ai acelei cafenele se număra şi pictorul Roman Kramsztyk, un artist remarcabil, prieten cu Arthur Rubinstein şi Karol Szymanowski. Lucra la un minunat ciclu de grafică despre viaţa între zidurile ghetoului, fără să ştie că va fi mai târziu ucis şi că mare parte din desenele lui vor dispărea”, consemnează Wladyslaw Szpilman. Chiar şi atunci când rămâne singur, după ce familia sa este deportată, muzica este cea care îl însoţeşte şi îl determină să treacă peste toate greutăţile. Arta este cel mai bun antidot pe care îl are la dispoziţie. „O singură dată, pe la amiază, întindeam mâna după pesmeţii aflaţi alături şi o cană cu apă, drămuite cu grijă, ca să îmi conserv puterile hrănindu-mă regulat. De dimineaţa până la masa acea rememoram, măsură după măsură, compoziţiile pe care le interpretasem cândva. Aceste exerciţii, după cum avea să se dovedească mai târziu, nu au fost lipsite de sens; după întoarcerea la Radio Polonia, aşezându-mă la pian, am avut tot repertoriul în memorie, ca şi cum n-aş fi încetat nicio clipă să exersez în toţi anii de război”, povesteşte Wladyslaw Szpilman. În acelaşi timp, rememorează conţinutul tuturor cărţilor citite cândva şi repetă vocabularul englezesc. Este tot timpul în priză şi pregătit pentru a face faţă tuturor situaţiilor.
În ciuda vremurilor dificile, muzicianul se fereşte de tot ce i-ar putea afecta cariera de pianist, de aceea îi este teamă de iarnă şi că degetele i-ar putea degera din cauza frigului. Tot timpul se vede pe sine în viitor. Atunci când este descoperit de ofiţerul german şi înţelege că viaţa lui se va sfârşi, este foarte mirat când este pus să cânte la pian, crezând că acest lucru va alerta SS-iştii aflaţi în zonă. „Când mi-am pus degetele pe claviatură, tremurau. De data asta, trebuia să-mi răscumpăr viaţa cântând la pian. Nu mai exersasem de doi ani şi jumătate, degetele îmi erau înţepenite, acoperite cu un strat gros de murdărie, iar unghiile erau netăiate din ziua în care arsese clădirea în care mă adăposteam. Camera în care se afla pianul era, ca majoritatea încăperilor din oraş, fără geamuri la ferestre, iar ciocănelele instrumentului se umflaseră din cauza umezelii şi opuneau rezistenţă la apăsarea degetelor pe clape”, scrie Wladyslaw Szpilman. Cântă Nocturna în do diez minor de Chopin şi, deodată, perspectiva i se schimbă, mai ales după ce află că va fi dus în afara oraşului, într-un sat, pentru a fi în siguranţă. „Sunetul sticlos, metalic, produs de instrumentul dezacordat, umplea apartamentul gol şi casa scărilor, plutea deasupra ruinelor caselor de pe cealaltă parte a străzii, întorcându-se ca un ecou mut, trist. Când am terminat, tăcerea care domnea în oraş devenise parcă mai surdă şi mai înspăimăntătoare. De la distanţă s-a auzit mieunatul unei pisici, dar de jos, din faţa casei, răzbătea un zgomot tipic german, gutural”, descrie Wladyslaw Szpilman secvenţa concertului său susţinut într-un oraş distrus şi cu sufletul sfâşiat. Nu se aştepta ca cineva să îl asculte şi să vrea să îl salveze, cu atât mai puţin un ofiţer german, care îi mărturiseşte: „Ştiu bine ce se întâmplă aici, în Polonia, şi îmi este foarte ruşine pentru poporul meu”.
Deşi descriu o perioadă istorică înfiorătoare, anii 1939-1945, în care jumătate de milion de oameni nevinovaţi şi-au pierdut viaţa, fiind împuşcaţi doar pentru că trăiau şi se aflau la un moment dat într-un anumit loc, memoriile lui Wladyslaw Szpilman sunt străbătute de speranţă şi încredere că, până la urmă, războiul se va încheia, cei vinovaţi vor răspunde pentru faptele lor şi viaţa îşi va relua cursul firesc. De altfel, Wilm Hosenfeld îl îndeamnă să fie optimist şi să creadă în viitor: „De vreme ce şi dumneavoastră, şi eu am trecut prin cinci ani de iad, mi-a răspuns el, e clar că ne este scris să rămânem în viaţă. Trebuie să credeţi în asta”. Şi, într-adevăr, oraşul este eliberat de armata germană, iar Wladyslaw Szpilman se poate plimba, ca un om liber, pe mijlocul străzilor Varşoviei, dar se întreabă cum va putea începe o viaţă nouă când în urmă nu există decât moarte şi cum să-şi extragă forţa de a trăi din moarte. Cert este faptul că muzicianul a găsit puterea necesară pentru a învinge toate traumele războiului, a trăit până la vârsta de 88 de ani, s-a stins în 6 iulie 2000, şi a aflat despre importanţa şi succesul cărţii sale, publicată în 38 de limbi, iar povestea sa este acum cunoscută de o lume întreagă.