Dacă întrebi pe cineva cunoscut ce mai face, cu siguranţă o să-ţi spună că este foarte ocupat şi are o mulţime de treburi de rezolvat, iar ziua este prea scurtă pentru a face tot ceea ce doreşte. O să-ţi invoce faptul că nu are timp de nimic şi că abia aşteaptă să vină weekend-ul sau concediul pentru a-şi mai trage sufletul. Din nefericire, pe măsura trecerii anilor şi ca urmare a dezvoltării societăţii, oamenii au devenit atât de grăbiţi încât uneori ajungi să te gândeşti dacă acest lucru este în avantajul sau în dezavantajul lor. Şi eu am trecut prin aceeaşi situaţie, susţinând de fiecare dată că sunt foarte ocupată şi că nu am timp pentru ceea ce vreau să fac, dar întâmplarea a făcut să dau peste un poem de Rudyard Kipling şi citirea lui m-a zguduit, făcându-mă să înţeleg că modul în care privesc viaţa ar trebui revizuit.
„Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul preţ!
Fă-ţi timp ACUM!
Să ştii: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi!
Fă-ţi timp!
O, nu uita,
Fă-ţi timp!”.
Viaţa pe care o trăim astăzi şi acum este un miracol de care nu suntem pe deplin conştienţi. Ne risipim energia în o mie de locuri, ne pierdem timpul în războaie inutile, ne îngrijorăm degeaba şi spunem că viaţa trece pe lângă noi. Ne promitem că atunci când vom ieşi la pensie vom face lucrurile care ne bucură cu adevărat. Atunci vom fi liberi, nu vom mai avea atât de multe responsabilităţi şi nu vom mai fi sub presiunea timpului. Dar oare nu greşim profund gândind aşa? De ce trebuie să facem totul în viitor şi nu acum? Nu clipa prezentă este cea care contează? „Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!”, zice Kipling în poemul său. Simplu de spus, dar greu de înfăptuit, mai ales în secolul nostru pe care l-am numit „al vitezei”. Câţi dintre noi mai avem realmente timp să vedem pe unde trecem şi să fim atenţi la semnele pe care le primim zilnic în drumul nostru prin lume? Suntem atât de prinşi în problemele cotidiene încât nici nu mai acordăm nicio importanţă evenimentelor care au loc lângă noi.
„Fă-ţi timp pentru adevăruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur, să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…”.
În jurul nostru se petrec în fiecare zi lucruri extraordinare, dar pe care noi nu le remarcăm niciodată. Cine mai are timp să admire o floare, să privească albastrul cerului sau să stea la poveşti cu cei apropiaţi doar de dragul conversaţiei? Natura se schimbă clipă de clipă, oră de oră, zi de zi. Oamenii, fie apropiaţi, fie nu, trec şi ei prin fel de fel de schimbări. În graba noastră nici nu observăm aceste transformări şi avem impresia că nu se întâmplă nimic semnificativ, că totul este la fel ca altădată şi că existenţa este întotdeauna monotonă. Eroare fundamentală. Totul se schimbă în fiecare moment. Tristan Gooley, autorul volumului „Cum să te conectezi cu natura” (Editura Vellant, 2020), membru al Institutului Regal de Navigaţie şi al Societăţii Geografice Regale, afirmă că lumea se metamorfozează tot timpul, iar culorile, mirosurile şi sunetele se amestecă în tipare zilnice şi anuale, generând spectacole fascinante. De exemplu, nicio plimbare în natură nu este mereu la fel. „Timpul conferă sens şi o nebunie delicioasă fiecărui loc şi fiecărui moment. Singura siguranţă este că vei avea doar o ocazie de a experimenta fiecare scenă exact aşa cum este. Este diferită dacă te întorci în zece luni sau chiar în zece minute”, notează exploratorul care a condus expediţii pe cinci continente.
„Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!”.
Poate că stările depresive prin care trecem cu toţii, în anumite etape ale vieţii, îşi au originea în faptul că nu mai suntem conectaţi nici cu noi înşine, nici cu cei din jurul nostru şi nici cu natura. Trăim cumva în virtutea inerţiei, facem toate activităţile în mod mecanic şi susţinem că suntem ocupaţi, doar pentru că ne este teamă de întâlnirea cu noi înşine. Programul supraîncărcat este un bun pretext pentru a ne ţine departe de ceea ce ne macină cu adevărat. Suntem încântaţi că venim acasă obosiţi pentru că nu mai avem timp de introspecţie. Dacă într-o zi avem multe puncte de bifat pe agendă ne creşte inima de bucurie că suntem ocupaţi. Cred că stă în puterea noastră să schimbăm acest sistem alert, cronofag şi inutil. Va fi un demers greu, dar nu imposibil. Fiecare zi în care ne vom asculta ce ne cere sufletul, va fi mai bună. Fiecare zi în care ne vom face timp să vorbim cu cei dragi pe îndelete, va fi mai împlinită. Fiecare zi în care vom fi atenţi la ritmurile naturii, la forma norilor, la mişcările de pe bolta cerească sau la cele din adâncul pământului, va fi mai câştigată. Dacă vom avea voinţa să facem toate astea, vom fi mai fericiţi.
