Oamenii au nevoie din când în când să iasă din rutina zilnică şi să se îndrepte şi spre alte lucruri decât cele pe care le fac în mod obişnuit. Unii vor să citească o carte, alţii doresc să asculte muzică sau să se plimbe virtual prin galeriile de artă preferate din lume. Fiecare are nevoie de o picătură de cultură într-o doză mai mare sau mică. Din cauza programelor supraîncărcate de la serviciu şi de acasă, mai ales pentru familiile cu copii, dar şi pentru că deschiderea apetitului pentru cultură nu este o prioritate în România, oamenii acordă foarte puţină atenţie acestui aspect care îi ajută de fapt la îmbogăţirea sufletului.
Este adevărat că a vorbi despre cultură în ţara noastră este un lucru curajos şi echivalează cu o aruncare în gol fără plasă de siguranţă. Din păcate, investiţiile în cultură şi educaţie în România sunt minime. Până acum nu a existat, însă, nicio preocupare serioasă ca acest domeniu să cunoască un reviriment. Ziarele au renunţat foarte uşor la paginile de cultură, iar televiziunile comerciale care mai aveau în grilă emisiuni culturale (vă mai amintiţi de „Parte de carte” şi „Omul care aduce cartea”, de la Pro TV?) s-au debarasat de ele atunci când s-a ivit situaţia favorabilă, în schimb producţiile care promovează senzaţionalul şi cancanul au fost şi sunt păstrate cu sfinţenie şi nimeni nu se leagă de ele. Este drept că audienţa emisiunilor culturale este mai mică decât a celorlalte producţii existente pe piaţă şi este normal să fie aşa, dar cred că păstrarea lor în grila televiziunilor este un semn de sănătate.
Şi un element de care ar trebui să ţinem seama este acela că publicul se formează. Aşa cum copiii sunt formaţi în familie după chipul şi asemănarea părinţilor, tot aşa se întâmplă cu publicul fiecărei publicaţii sau televiziuni. Din punctul meu de vedere, cinci minute pe zi în care la televizor se discută despre cărţi, piese de teatru sau expoziţii este un lucru bun, chiar dacă pe moment nu se obţine un profit. Telespectatorul ştie că are o alternativă la tot ceea ce este intens promovat pe piaţă. În timp se creează o dependenţă a privitorului şi postul de televiziune poate obţine câştigul pe care şi-l doreşte. Din nefericire, nimeni nu vrea să investească serios în această privinţă şi drept urmare situaţia se înrăutăţeşte pe măsura trecerii timpului. Potrivit datelor din 2019, românii cheltuiesc, în medie, 27 de euro de persoană pe cultură, în timp ce media europeană este de cinci ori mai mare. „Cea mai mare parte a sumei este alocată pentru plata serviciilor TV şi mai puţin pe procurarea altor servicii culturale”, declara Tudorel Andrei, preşedintele Institutului Naţional de Statistică (INS), la vremea respectivă.
Eu sunt optimistă în privinţa viitorului şi sunt convinsă că timpul va duce la schimbarea lucrurilor. Sunt sigură că va exista un punct de cotitură, un moment zero, când probabil vom înţelege că nu vom mai putea merge în acelaşi ritm şi va trebui să luăm deciziile pe care le-am amânat atâta timp. Dacă numărul analfabeţilor funcţionali va continua să crească, dacă nivelul educaţiei va fi din ce în ce mai scăzut şi dacă noţiunile simple nu vor mai înţelese de majoritatea oamenilor, atunci vom fi obligaţi să resetăm întregul sistem şi să o luăm de la început. Este singura noastră şansă. Mi-ar plăcea să văd la TV reclame care să mă incite să cumpăr o carte sau să vizitez o expoziţie/o galerie de artă. Adeseori m-am întrebat de ce editurile nu cumpără spaţiu publicitar în marile ziare pentru a face cunoscute publicului titlurile pe care le-au în promovare, dacă paginile de cultură tot au dispărut. În timp, beneficiile ar fi mari şi de o parte, şi de alta. Oricum, aştept să văd o iniţiativă de genul acesta pentru că eu cred că omul sfinţeşte locul şi ceea ce semănăm aceea vom culege mai târziu.
