România are nevoie de o strategie prin care creaţia oamenilor de valoare să fie conservată şi promovată.
Ce respect mai acordăm noi personalităţilor culturale după dispariţia acestora? Întrebarea m-a frământat multă vreme, mai ales că am observat de-a lungul anilor că moartea unei personalităţi scoate la iveală comportamentul duplicitar al oamenilor. Până mai ieri nu interesa pe nimeni viaţa şi creaţia respectivei persoane, iar astăzi nu mai faci faţă avalanşei de ştiri şi reportaje.
Personalitate, dispariţie, ipocrizie. Acestea sunt cuvintele care caracterizează cel mai bine felul în care opinia publică reacţionează atunci când o persoană cunoscută – muzician, scriitor, actor, om de ştiinţă, istoric, regizor de teatru sau film – se stinge din viaţă. Ca prin minune, internetul se umple de informaţii despre ea, biografia se scoate de la naftalină şi o scurtă prezentare a vieţii şi carierei sale este difuzată la o oră de maximă audienţă inclusiv la televiziune. Totul durează trei zile sau mai mult, în funcţie despre cine este vorba, după care se aşterne liniştea. Vladimir Găitan, Draga Olteanu Matei, Mircea Mureșan, Vintilă Mihăilescu, Ștefan Sileanu, Carmen Galin şi Ileana Vulpescu sunt doar câteva dintre personalităţile care au părăsit această lume în 2020 şi 2021. Despre fiecare dintre ele aţi auzit ştiri la radio sau aţi citit articole în presa scrisă sau online, dar numai după ce au dispărut pentru că înainte, cu excepţiile de rigoare, nu interesa pe nimeni să le aducă în prim-plan pentru că nu fac rating şi apoi, cine mai are timp să se documenteze pentru realizarea unui interviu. Totul este pe repede înainte. Lucrul bine făcut, riguros, corect şi sincer nu mai este de actualitate. Drept urmare, dacă nu acceptau să vină în emisiunile cu subiecte uşurele de după-amiază, nu aveau nicio şansă să apară la televizor.
Din păcate, în România nu a fost dezvoltată în ultimii 30 de ani o strategie prin care viaţa şi creaţia marilor personalităţi care au trăit pe aceste meleaguri să fie conservată, valorificată şi promovată. Gândiţi-vă numai cum arată casa de la Văratec, obiect de patrimoniu naţional, în care poetul Mihai Eminescu şi-a petrecut ultimii 15 ani de viaţă. Casa se află într-o stare avansată de degradare şi nu există niciun indiciu pentru vizitatori că aici a locuit între 1874 şi 1889 marele poet naţional, cel în cinstea căruia organizăm în ianuarie şi iunie evenimente culturale grandioase, dar lipsite de substanţă. Respectul pentru o mare personalitate porneşte tocmai de la faptul că avem grijă de locurile unde a trăit şi a creat. Degeaba au fost făcute apeluri pentru salvarea casei de la Văratec în ultimii ani, dacă nu s-a întreprins ceva concret pentru ca aceasta să fie realmente reabilitată. Probabil că situaţia nu se va rezolva în viitorul apropiat pentru că, din nefericire, promptitudinea nu este o calitate a românilor.
Lucrurile în ţara noastră se schimbă numai atunci când există iniţiative private. De pildă, salvarea și reabilitarea Casei George Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani, a pornit în 2013 din inițiativa pianistei Raluca Ştirbăţ, președinta Societăţii Internaţionale George Enescu din Viena. Mai apoi, Fundația Pro Patrimonio, Ordinul Arhitecților din România, filiala București, și Fundația Remember Enescu, al cărei președinte este violonistul Alexandru Tomescu, s-au solidarizat pentru a salva un reper de importanță majoră pentru identitatea națională și patrimonial cultural european. Prin strădania pianistei, casa părintească a mamei compozitorului George Enescu, Maria Cosmovici, a fost clasată ca monument istoric. În 19 august 2020, la 139 de ani de la naşterea lui George Enescu, a avut loc inaugurarea Casei de la Mihăileni, prilej cu care Raluca Știrbăț a susținut un recital de pian, pentru un public restrâns, aflat în curtea și în interiorul imobilului, şi s-a trecut în cea de-a doua fază a proiectului, respectiv utilizarea şi transformarea acesteia într-un reper de educaţie şi cercetare muzicală. Expresia „omul sfinţeşte locul” s-a dovedit a fi în acest caz potrivită, pentru că altfel şi Casa Enescu de la Mihăileni s-ar fi prăbuşit şi astăzi ne-am fi gândit la ea la timpul trecut, la ceva ce am avut şi am pierdut.
La capitolul „se poate, dacă ne dorim cu adevărat”, putem trece şi campania „Artiştii pentru artişti”, iniţiată de Uniunea Teatrală din România (UNITER) în 2002, al cărei scop a fost acela de a sensibiliza opinia publică în vederea strângerii de fonduri pentru artiştii vârstnici din toată ţara, care se confruntă cu probleme de existenţă şi de sănătate. Biletele cumpărate de spectatori pentru spectacolele incluse în cadrul campaniei au însemnat nu numai un semn de reverenţă pentru munca actorilor, ci şi un ajutor concret, în condiţiile în care există artişti care depind de fondurile colectate, unii dintre ei neavând familie sau alt sprijin. Cea de-a 18-a ediţie a campaniei a avut loc în 2019 şi ambasadorii acesteia au fost actorii Emilia Popescu şi Marius Manole. Tot UNITER a dezvoltat şi programul „Casa Artistului”, ce oferă servicii sociale care se adresează artiştilor ajunşi în situaţii de viaţă dificile determinate de vârsta înaintată, sărăcie sau deteriorarea sănătăţii. Prin acest program se urmăreşte satisfacerea nevoilor beneficiarilor în cel mai scurt timp posibil şi crearea unui cadru de asistenţă socială şi suport moral.
O iniţiativă care merită menţionată aparţine Editurii Polirom, care a avut ideea de a publica o colecţie de biografii romanţate, iar protagoniştii sunt mari personalităţi ale culturii române: Constantin Brâncuşi, I.L.Caragiale, George Enescu, Maria Tănase, Eugen Ionesco, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran şi Ştefan Luchian. Ultima apariţie editorială din această colecţie este „Hortensia Papadat Bengescu. Străina”, scrisă de Ana Maria Sandu. Astfel, publicul poate avea şi o altă imagine asupra marilor personalităţi, mai ales că multe dintre ele sunt cunoscute graţie clişeelor care au tot fost repetate de-a lungul anilor şi care au intrat în mentalul colectiv. Volumele de tipul acesta sunt foarte utile pentru tinerele generaţii, care au acces la o interpretare proaspătă asupra vieţii şi creaţiei unor muzicieni, scriitori, pictori sau sculptori care au scris istorie şi au stabilit noi standarde în domeniul lor de activitate.
Cred că România mai are mult de lucrat în ceea ce priveşte respectul pentru personalităţile care au dus faima ţării peste hotare. Mi-ar plăcea ca agenţiile de turism în colaborare cu instituţiile culturale din marile oraşe să dezvolte circuite culturale şi să le ofere turiştilor o alternativă la ceea ce există în momentul de faţă pe piaţă. Nu ar fi interesant să ne plimbăm pe urmele lui Enescu, Caragiale sau Brâncuşi, atunci când trecem prin oraşele în care aceştia au trăit? Dacă le lăsăm casele în paragină şi nu ne interesăm de ei decât conjunctural, nu le arătăm niciun respect. Poate că ar trebui să analizăm mai în profunzime şi de ce mari artişti au ales să părăsească ţara şi să-şi facă un nume în străinătate. Au ştiut şi au simţit că departe de casă pot realiza ceea ce aici nu ar fi posibil niciodată, din cauza mentalităţilor învechite şi sistemului greoi. Cu o ştire despre dispariţia unei personalităţi şi despre cât de mare şi importantă a fost aceasta la un moment dat pentru cultura ţării, nu se face primăvară. Este nevoie de mai mult. Duplicitatea de moment nu rezolvă problema. Respectând trecutul, ne respectăm şi prezentul. Dar oare ne pasă de toate astea?