Una dintre cele mai dragi cărţi din biblioteca mea este „Jurnal 2003-2009”, scrisă de actriţa Oana Pellea. Deşi au trecut mulţi ani de la publicarea acestei cărţi, eu cred că volumul este mai actual ca oricând. Recent, în 29 ianuarie 2021, Oana Pellea a aniversat 59 de ani şi cred că unul dintre gesturile cele mai frumoase pe care le putem face acum este să citim câteva pagini din jurnalul actriţei, iar în cazul în care nu îl avem să îl achiziţionăm de la librărie sau de pe internet. Am selectat o parte dintre fragmentele mele preferate din jurnal şi sper ca ele să fie şi pe gustul dvs. M-aş bucura să ştiu că citindu-le v-aţi simţit mai fericiţi şi hrăniţi din punct de vedere spiritual. Lectură plăcută!
„În toate apariţiile şi interviurile mele vorbesc despre nevoia de frumos şi despre faptul că eu cred în frumuseţea oamenilor. Şi rezultatul e că tot felul de fătuci sau doamne, corectoare sau băgătoare de seamă, îmi taie tot ce e mai frumos şi inventează scandaluri sau bârfe sau fraze de genul că urăsc actorii etc., şi asta cu argumentul «dar asta vrea publicul!». Voi muri şi nu voi crede. Sunt absolut convinsă că nu e adevărat şi, mai mult, că nici nu-mi poate nimeni demonstra că nu am dreptate. Am înnebunit cu toţii cu descoperirea «reitingului». O mare minciună. Înainte minţeam la rezultatele cincinalului, acum minţim la ce cere publicul. Tot sub semn global. Dacă există o explozie de vulgar sau facil, de vină e publicul. Dar a încercat cineva să-i dea altceva? Eu am văzut că publicul vrea calitate. E loc pentru toţi şi toate sub soare. Dar, dacă tot creăm un reflex al lui Pavlov, de ce nu l-am crea în direcţia bună, care până la urmă se numeşte tot valoare, cultură şi educaţie?”.
„Da, există pe pământul asta oameni mari. Şi când îi cunoşti, îţi dai seama că aerul în jurul lor are altă densitate. Pe umerii lui Ciulei sau ai lui Peter Brook, pe care l-am cunoscut, aerul se aşază altfel. Şi când sunt în mişcare aerul parcă se despică, parcă le face loc. Se aşeza blând aerul pe umerii lui George Constantin. Era solid în jurul lui Amza. Transparent şi cald în jurul Ilenei Predescu. Aerul era bun şi lumina în jurul muntelui Nichita Stănescu. Dacă ştii să priveşti aerul în jurul unui om, îţi poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai să ştii să-l asculţi şi să-l vezi. În jurul oamenilor meschini, aerul e îmbâcsit. În jurul celor răi, e întunecos. În jurul celor bucuroşi, e luminos. În jurul oamenilor mari însă, e ca şi i-ar îmbrăca şi i-ar scoate în relief. Nu ştiu să explic, ştiu să văd”.
„Ecoul dintr-o catedrală este de fapt suma rugăciunilor oamenilor care s-au rugat acolo. Oricâte biserici şi catedrale şi moschee s-ar distruge, oricâte dantele spre cer ar cădea, rămâne ecoul sufletelor care s-au rugat cu credinţă acolo. Rămâne în picioare catedrala rugăciunilor noastre. Aşa, şi după un om, rămâne ecoul gândurilor, faptelor, cuvintelor lui”.
„Îmi trece prin cap că ar trebui să mă las de fumat: nu pentru sănătate, ci pentru că îmi afum îngerul”.
„Toţi oamenii de calitate se plâng de nefolosinţă. Se plâng că vremea trece şi nimeni nu are nevoie de ei. E un mare păcat al societăţii româneşti să facă oamenii să se simtă în plus. Tot societatea e în pierdere. Ei, fiind de calitate, îşi vor găsi drumul interior şi vor răzbi oricum. Da’ păcat de amăreală. Păcat de gustul de inutil. Păcat de anii care trec”.
„De câte ori am spus în viaţă «te iubesc», s-a auzit pe Lună într-un minut şi jumătate. Bun, asta-i viteza sunetului, dar mă îngrozesc de viteza gândului. Instantaneu pot fi aici şi pe Lună, la greierul meu, şi pe Marte, şi în orice univers închipuit sau existent. Iar aici, furnicile numite oameni se strâng pentru război. Ca şi când nu mai avem loc sub soare. Şi, într-un fel, nu mai avem loc. Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci şi ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câţiva kilometri. Şi uite aşa ne călcăm pe orgoliu şi nu mai avem loc unul de altul. Şi raza asta de orgoliu creşte ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat Pământul”.
„Ascult Mozart la kilogram. Am trei kilograme de Mozart, adică tot ce a scris, am cumpărat tot cu 99 de euro. În anul Mozart, adică ăsta, aşa l-au vândut: într-o cutie mare ca de bomboane, 3 kg, l-am pus pe cântar, adică 176 de CD-uri, adică tot ce au găsit scris de Mozart – la 99 euro. Şi ascult nonstop, îmi place şi mie – şi lui Tutu cel mai tare”.
„Caut pe internet, la cinema.ro, nume: Toma Caragiu, Ileana Predescu, Gina Patrichi. Rezultat: niciun rezultat. Sunt oameni care au lăsat mult în urmă şi au plecat doar de 10, 15 ani. Şi? Nu a mai rămas nimic. Poate e mai OK aşa, să nu rămână nimic. Între timp, aud o tâmpită la TV, blondă şi proastă. Nici ea nu o lase nicio urmă. Şi ce înseamnă asta, că cei enumeraţi, Gina, Ileana, Toma, sunt egali cu prostuţa de la TV? Nu pot să cred. Mai mult refuz să cred. E absurd, trist, patetic şi mai ales lipsit de bun-simţ”.
„Criză. Ăsta-i cuvântul. Toţi vorbesc de criză de când o simt în buzunar. Nimeni nu vorbeşte de ea când o simte în suflet şi în cap. Criză e de mult. Criză de modele, de frumos, de ideal, de visuri”.
„Cum de reţineţi atâta text? E poate întrebarea cea mai frecventă şi… jenantă care i se poate pune unui actor. Dacă iubiţi actorii, nu-i întrebaţi niciodată aşa ceva. Cel mai uşor e să reţii textul. Greul începe după. Cu ce umpli acel text… Actorul are o altfel de memorie. O memorie afectivă, o memorie a gestului. Când spun cutare replică, mă uit pe fereastră şi sper să-l văd venind, când spun cutare replică întorc capul spre stânga şi iau paharul… e o memorie emoţională, o memorie legată de gest, de privire. O memorie interioară, a unui drum interior emoţional”.
„Doamne, câţi artişti frumoşi există în lumea asta. Prin poduri, pivniţe, pe scene mari, mici, în ateliere, săli de balet, opere, studiouri, platouri de filmare, la mese de scris, în săli de concert, biblioteci, edituri, circuri, pe străzi. Peste tot. Oameni care visează frumos, care creează, care nu dorm noaptea pentru un gest, un cuvânt, un sunet, o culoare, o formă, un cadru. Pentru ce? De ce o fac? Foarte puţini pentru «glorie» şi succes. Aşa cred eu: că sunt puţini cei superficiali. Sau zic că sunt puţini pentru că nu mă interesează de fapt această categorie – şi atunci o consider neimportantă. Cei autentici o fac pentru că nu pot altfel. O fac aşa cum respiră. O fac din preaplin. O fac de drag. O fac pentru că aşa ştiu să existe, şi altfel nu. O fac, pur şi simplu”.