Tonică, plină de energie, mereu cu zâmbetul pe buze, actriţa Alexandrina Halic este o prezenţă care încântă publicul prin fiecare apariţie a sa, fie că este pe scenă, fie că este invitată la emisiuni de radio sau televiziune. Legendara artistă îşi dedică viaţa de peste cinci decenii teatrului pentru copii, generaţii întregi de spectatori mari şi mici recunoscând şi astăzi vocea sa inconfundabilă. În 2020, cu ocazia sărbătoririi a 55 de ani de la înfiinţare Teatrul „Ion Creangă” a demarat primul proiect editorial din Programul Aniversar TIC55, iar personalitatea care deschide această serie este actriţa Alexandrina Halic. Cu acest prilej, instituţia teatrală a lansat albumul „Alexandrina Halic – actrița poveste”, realizat de scriitorul şi publicistul Ion Moldovan. Albumul, editat de Editura Didactica Publishing House şi care poate fi consultat gratuit în format electronic, pe platforma ISSUU: , adună între paginile sale un amplu interviu pe care actriţa l-a acordat, prezentând evenimente din istoria Teatrului „Ion Creangă” şi evocând portrete ale unor mari personalităţi artistice, dar şi o generoasă selecție de fotografii și materiale de arhivă.
„Se împlinesc cincizeci şi nouă de ani de când am păşit prima dată pe o scenă profesionistă. Am citit undeva că nu contează numărul anilor, ci ceea ce ai reuşit să faci în ei. Dacă m-ar pune cineva să apreciez eu însămi, cu sinceritate, drumul meu prin teatru, mă gândesc, ce aş putea spune? Că pe lângă îndoieli şi zbateri, dezamăgiri şi semne de întrebare, am adunat multă, nepreţuit de multă bucurie, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare şi mulţumesc lui Dumnezeu. Pare egoist răspunsul? Mă gândesc numai la mine? Şi ceilalţi? Cei din sala de spectacol? Ei cu ce s-au ales? Întrebarea pentru mine rămâne deschisă”, mărturiseşte Alexandrina Halic, în interviul acordat publicistului Ion Moldovan. Scena a exercitat dintotdeauna o fascinaţie foarte mare mai întâi, asupra copilei, şi mai apoi, asupra adolescentei Alexandrina Halic, iar aceasta nu a putut rezista chemării, luminile rampei seducând-o pas cu pas. Deşi s-a născut la Timişoara, a locuit la Borşa, iar atunci când în micul oraş veneau trupe de teatru mergea să vizioneze reprezentanţiile, pentru că un fir nevăzut o trăgea înspre lumea asta. Mama i-a înţeles pasiunea şi a încurajat-o să o dezvolte, nu i-a pus piedici, pentru că a văzut şi a simţit bucuria cu care asculta şi se ducea la teatru. Încurajările i-au dat aripi şi drumul către scenă a fost mai uşor.
Alexandrina Halic a terminat liceul în 1959 şi s-a gândit să dea admitere la teatru, dar s-a pregătit în acelaşi timp şi pentru filologie. A fost admisă la Institutul de Teatru şi a terminat la clasa maestrului Ion Şahighian, asistent fiindu-i David Esrig. Printre colegii de clasă s-au numărat Irina Petrescu, Grigore Gonţa sau Amelia Kreutzer, iar printre colegii de an: Ştefan Iordache, Emil Boroghină, Virginia Itta Marcu, Valentin Uritescu, Petrică Ciubotaru şi Sanda Ţăranu. Pe parcursul anilor de facultate a întâmpinat dificultăţi, în special la mişcare scenică, spunându-i-se că se mişcă precum un pinguin, dar nu s-a lăsat şi a învins toate obstacolele. „Până în ziua de astăzi nu ştiu de ce membrii comisiei m-au primit. Cred că a contat sinceritatea sau prospeţimea vârstei. Poate că cineva din comisie a «văzut» ceva în mine şi s-a gândit că pe viitor aş putea progresa, că m-aş putea dezvolta, că m-aş putea consolida ca forţă de expresie, ca talent. Cine ştie? Dar trebuie să spun că la nota de trecere a contat mult în ceea ce mă priveşte şi partea teoretică a examenului, limba şi literatura română, la care eram foarte bine pregătită. În felul acesta am obţinut o medie care mi-a permis promovarea examenului de admitere la Institutul de Teatru”, povesteşte actriţa. După absolvirea facultăţii urmează o perioadă de stagiu la teatrul din Botoşani, unde locuieşte în cabina instituţiei în prima parte a stagiunii, pentru ca în cea de-a doua parte să primească o locuinţă „la comun” într-un bloc nou. „Când am plecat de la Botoşani, singura mea avere erau câţiva saci plini de cărţi, pe care le păstrez şi acum”, îşi aminteşte legendara artistă.
În 1961, actriţa Alexandrina Halic face primii paşi pe o scenă profesionistă şi are o întâlnire memorabilă cu Ion Lucian şi cu teatrul pentru copii. În opinia sa, Ion Lucian dorea să înfiinţeze un teatru pentru copii pentru că avea toate datele pentru un asemenea demers şi „credea în rolul benefic al teatrului pentru copii, pe care-l considera egalul teatrelor pentru cei mari”. În aceste condiţii, Teatrul „Ion Creangă” a fost înfiinţat în 4 mai 1965, iar primul spectacol jucat a fost „Harap Alb”. Ion Lucian era foarte exigent în ceea ce priveşte calitatea spectacolelor care urmau să fie prezentate publicului şi înainte de premiere asista la repetiţii. „Se simţea dator să intervină acolo unde i se părea că lucrurile nu mergeau cum trebuie”, subliniază artista. De-a lungul carierei, Alexandrina Halic şi-a legat numele de roluri iubite de public: Pinocchio, micuţa Doritt, Sfârlă Năzdrăvanul, Alice sau David Copperfield. „Mă bucur să pot spune că şi azi, pentru mine, ca actriţă, după zeci de ani petrecuţi la Teatrul «Ion Creangă», fiecare întâlnire cu colegii actori, cu personalul teatrului, cu publicul continuă să fie aceeaşi mare bucurie, aceeaşi mare sărbătoare, pe care le-am trăit de la primul spectacol în teatrul înfiinţat de Ion Lucian. Ce-aş putea să-mi doresc mai mult în meserie?”, concluzionează Alexandrina Halic.
Albumul „Alexandrina Halic – actriţa poveste” este o incursiune prin viaţa şi cariera uneia dintre cele mai longevive actriţe pe care le are România la ora actuală. Este o plăcere să citeşti şi să răsfoieşti, fie şi virtual, acest volum pentru că ai impresia că auzi vocea blândă şi frumoasă a actriţei cu care mulţi dintre noi am crescut, ascultând-o la radio, în roluri memorabile. Este uimitor faptul că un asemenea artist este contemporan cu noi şi că ne putem bucura încă de prezenţa sa. Dacă mergeţi la librărie şi găsiţi CD-uri cu poveşti în lectura Alexandrinei Halic, nu ezitaţi să le cumpăraţi. Sunt o bucurie pentru minte şi suflet, mai ales în vremuri tulburi cum sunt cele de acum, în care avem nevoie de orice firicel de speranţă pentru a trăi. Este cel mai frumos gest pe care îl putem face pentru un artist, care şi-a dedicat viaţa teatrului şi publicului.