Românii trebuie să redescopere gustul onoarei şi a meseriei temeinice
Criticul de artă, filozoful şi eseistul Andrei Pleşu povesteşte în volumul „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, pe care vi-l recomand cu mare căldură, că a fost, la un moment dat, oaspetele unei familii dintr-un sat din Elveţia care se ocupa, de câteva sute ani, cu fabricarea caşcavalului. Ceea ce l-a impresionat, dincolo de curăţenia şi rigoarea procedurilor, calitatea produsului final şi farmecul patriarhal al întreprinderii, a fost „plăcerea civilizată cu care producătorii îşi făceau treaba, mândria lor de a fi ceea ce sunt şi preocuparea vigilentă de a oferi clienţilor o marfă ireproşabilă”. Erau nişte profesionişti pur-sânge care nu şi-ar fi permis să greşească şi să înşele aşteptările cumpărătorilor pentru că orice deviere ar fi fost resimţită de ei ca o ruşine ireparabilă, iar asta ar fi însemnat să-şi trădeze onoarea meseriei.
În România, onoarea meseriei a intrat de foarte multă vreme în derivă şi, din nefericire, nici până astăzi nu am găsit rezolvarea acestei chestiuni. „Las’ că merge şi aşa…”, pare a fi zicala preferată a românilor. Pe nimeni nu mai interesează, cu excepţiile de rigoare, să livreze lucruri de calitate. „Celui care asamblează automobile puţin îi pasă dacă părţile asamblate ţin laolaltă, celui care toarnă asfalt puţin îi pasă dacă asfaltul rezistă două zile, o lună sau un ceas, taximetristul e plictisit de corvoada zilnică, funcţionarul public e agasat de petenţi, chelnerul e iritat de pretenţiile clientului şi nu se simte deloc îndemnat să-l răsfeţe. Instalatorul zice că vine şi nu vine, sau întârzie, sau nu se pricepe. Zidarii te lasă cu pereţii neterminaţi, gunoierii nu iau gunoiul decât pe bacşiş, serviciile în genere nu se pun în mişcare decât la suprapreţ. Toţi vor să câştige rapid, pe socoteala celorlalţi”, notează Andrei Pleşu. Distinsul om de cultură punctează câteva aspecte de care ne lovim în viaţa de zi cu zi. „Ştiţi cum este la noi”, auzim cel mai adesea, atunci când ne confruntăm cu astfel de probleme. Dacă am renovat ceva, ştim sigur că va trebui să reluăm operaţiunea după trei ani pentru că vor apărea primele fisuri. Dacă am cumpărat un bun de folosinţă îndelungată, ştim că va trebui înlocuit peste cinci ani, pentru că nu ţine mai mult.
Este adevărat că dictatura comunistă şi cei 50 de ani de întuneric şi-au pus amprenta într-un mod definitoriu pe sufletul românilor. „Profesiunile şi-au pierdut conturul, la fel cum şi-au pierdut conturul oamenii şi moravurile. Competenţele şi-au pierdut motivaţia şi creditul”, afirmă Andrei Pleşu. Revoluţia din 1989 ar fi trebuit, însă, să ne schimbe modul de a fi şi de a gândi, mai ales că ne-am dorit atât de mult să fim liberi. Nu s-a întâmplat asta. Am perpetuat acelaşi fel de a fi şi ne-am lamentat permanent, dar nu am modificat nimic. Am trăit în virtutea inerţiei. „Să schimbe alţii, nu noi, noi suntem bine…”, a fost modelul de gândire preferat. Cu toate acestea, eu cred că putem să redobândim profesionalismul de altădată, dacă acţionăm pe două planuri – pe cel familial şi pe cel personal. Familia joacă un rol fundamental în ceea ce suntem noi ca persoane în societate. Acasă se pun bazele a ceea ce suntem noi în societate. Dacă acolo învăţăm să facem lucrurile bine, cu răbdare, cu atenţie, cu respect, cu interes pentru rezultatul final, în acelaşi mod vom proceda şi când vom ieşi în societate. Dacă acasă facem lucrurile ca să fie, ca să bifăm că am mai făcut ceva în ziua respectivă, fără să ne pese de rezultatul final, este evident că aşa vom face şi în societate. Nu suntem motivaţi nici acasă, nici în societate. Părinţii şi bunicii sunt cei care ne modelează mintea, sufletul şi inima, şi ne trimit în lume. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă ei au fost nişte profesionişti, şi noi vom fi la fel. Dacă lor nu le-a păsat, nici nouă nu ne va păsa. Este foarte simplu şi verificabil.
Lucrul bine făcut este legat, în opinia mea, şi de respectul de sine. Dacă suntem cinstiţi cu noi înşine şi ne respectăm, nu ne putem permite să facem lucrurile oricum. Este sub demnitatea noastră. Trebuie să le facem cât mai bine, iar rezultatele trebuie să fie pe măsura personalităţii noastre. Pentru a ajunge aici avem nevoie de mult lucru cu sinele, de o bună cunoaştere interioară şi de o dorinţă de a face lucrurile altfel decât ceilalţi. Atâta timp cât suntem deschişi la minte şi la suflet, cât ne dorim să îmbunătăţim tot ceea ce nu facem bine, cât vrem să învăţăm de la ceilalţi, vom ajunge să obţinem şi performanţe pe acest plan. Eu nu pot lucra într-un loc într-un fel, adică bine, şi într-altul altfel, adică rău. Pentru că nu mă pot dedubla. Muncesc la fel peste tot, indiferent de locul unde mă aflu, de contextul profesional şi de persoanele cu care mă întâlnesc. În esenţă, este vorba despre verticalitate şi despre un anumit mod de a privi lumea. „Pot depune mărturie că o asemenea asumare a meseriei nu e o virtute strict elveţiană. Am întâlnit şi printre români meseriaşi bătrâni, incapabili să lucreze de mântuială, să trişeze, să asume riscul de a se face de râs. Specia e însă pe cale de dispariţie”, subliniază Andrei Pleşu. Noi, şi numai noi, suntem responsabili de tot ceea ce se petrece bine şi rău în societate, pentru că noi suntem creatorii ei. Schimbarea porneşte de jos în sus. Dacă fiecare îşi face treaba bine la locul său de muncă, dacă nu trişează, dacă îi pasă de rezultatul final şi se gândeşte la ceilalţi (în câte instituţii nu trebuie să duceţi documente, indiferent de ce tip ar fi ele, pentru că funcţionarii nu au chef să verifice după CNP situaţia fiecărei persoane?), dacă se simte responsabil pentru tot ceea ce face, societatea va ieşi din inerţie şi lucrurile se vor mişca în sens pozitiv. Guvernele şi politicienii au contribuţia lor la starea de apatie existentă în ţară, dar nu exclusivă. Toţi, şi fiecare în parte, pot determina schimbarea.
Am admirat întotdeauna frumuseţea satelor din Franţa şi m-am întrebat cum reuşesc oamenii de acolo să păstreze totul atât de curat şi de luminos. Aceeaşi grijă am remarcat-o şi în Elveţia, dar şi în alte ţări europene. Nu am văzut drumuri neîngrijite, şanţuri netăiate, ape pline de gunoaie menajere, monumente istorice lăsate în paragină, aşa cum întâlnim la tot pasul prin România. Singura explicaţie pe care am găsit-o este aceea că locuitorilor din aceste ţări le pasă de ceea ce se întâmplă cu casele, cu drumurile, cu comunitatea în care trăiesc şi nu lasă nimic la voia sorţii. Se simt direct răspunzători de ceea ce este în imediata lor apropiere şi acţionează în consecinţă. Andrei Pleşu consideră că românii trebuie să redescopere gustul onoarei, a meseriei temeinice şi a respectului de sine. „E nevoie de o primă generaţie de români care să reabiliteze îndemânarea cinstită, ştiinţa – şi mândria – de a face o ispravă ca lumea, oricât de măruntă. De pildă, o modestă fabrică de caşcaval”. Dar oare suntem în stare sau vom fi în stare de asta vreodată?