blank bloom blossom business

Eu, tu şi povestea noastră

Scrisori către Vera”, de Vladimir Nabokov, cartea în care sunt strânse scrisorile pe care renumitul scriitor i le-a trimis soţiei de-a lungul vieţii, m-a fascinat. Îmi aduc aminte că am auzit vorbindu-se la o emisiune de televiziune despre povestea de iubire dintre Vera Slonim şi Vladimir Nabokov. Discuţia era prilejuită de apariţia volumului „Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov”, scris de psihologul Aurora Liiceanu şi publicat în anul 2019. Felul în care se povestea despre această dragoste specială, care a rezistat 52 de ani, mi-a atras atenţia şi m-a făcut să vreau să îl cunosc şi altfel pe autorul care scrisese „Lolita” şi pe care îl citisem în adolescenţă. Deschizând cartea, la fel ca şi alte milioane de oameni de pe planetă, am înţeles că sunt privilegiată să am acces la spaţiul personal al scriitorului Vladimir Nabokov, la universul său lăuntric, la gândurile şi sentimentele sale exprimate în diverse situaţii de viaţă.

coperta cărții

Parcurgând scrisorile, simţi că între tine ca cititor şi scriitor se creează o imperceptibilă legătură sufletească. Deodată, tu devii martor al întâmplărilor din existenţa sa. Îi simţi bucuria, tristeţea, dezamăgirea, efortul, munca asiduă, exuberanţa, dorinţele. Dar mai ales, conştientizezi felul în care iubirea poate schimba pentru totdeauna viaţa unui om şi în care aceasta îi poate aduce lumina pe care a aşteptat-o atâta timp. Iubirea este un miracol, care nu poate fi explicat. De ce se întâlnesc doi oameni la un anumit moment şi într-o anumită împrejurare? De ce atunci şi nu mai târziu sau mai repede? De ce destinul îi aduce împreună? De ce unele iubiri trăiesc o viaţă şi altele se destramă după câteva luni? De ce unii pot trăi în armonie, iar alţii într-un război permanent? Atunci când ai lângă tine omul iubit totul devine mai simplu şi mai uşor. Începi să fii mai frumos din toate punctele de vedere, capeţi o strălucire în privire, care te face imediat remarcat şi ai mai multă încredere în forţele tale proprii. Poţi muta munţii din loc şi poţi face la modul real lumea mai bună.
Vera este o persoană mai mult decât discretă. Nu ştim cum şi în ce fel i-a răspuns lui Vladimir Nabokov la scrisori pentru că a distrus toate epistolele pe care i le-a trimis acestuia. A preferat să stea în umbra soţului său celebru, numai că discreţia sa a făcut-o personaj central în viaţa unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului XX. Discreţia sa a trezit interesul oamenilor, care au început să se întrebe cine este această femeie misterioasă. „Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, «fără să-ţi scoţi pălăria»), ci cum se vine într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi îndrepte greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea lăsa eu, basmul meu, soarele meu? Vezi, dacă te-aş iubi mai puţin, atunci ar trebui să plec. Dar aşa – nu are sens. Şi nici să mor nu vreau. Există două feluri de «fie ce-o fi». Involuntar şi deliberat. Iartă-mă – dar eu mă ghidez după cel de-al doilea. Şi nu-mi poţi răpi încrederea în ceea ce mă tem să gândesc – ar fi fost o fericire atât de mare…”, mărturiseşte Nabokov într-o scrisoare trimisă în 8 noiembrie 1923.

Toate poveştile de iubire au în prim plan un El şi o Ea. Iubirea este transformatoare pentru cel/cea care o trăieşte. Nimic nu va mai fi ca înainte. Sentimentul acesta îl ai pe măsură ce citeşti scrisorile lui Vladimir Nabokov. Vera este centrul vieţii sale şi totul se învârteşte în jurul său. Ea este cea care îi oferă siguranţă şi stabilitate, care îi tolerează toate capriciile şi care îl înţelege mai bine ca oricine altcineva. „Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele”, se confesează renumitul scriitor într-o altă epistolă. Mai mult decât atât, Vera ştie când trebuie să apară şi când să se retragă. Vladimir Nabokov o iubeşte şi se raportează în permanenţă la ea pentru că au firi asemănătoare şi văd viaţa în acelaşi fel. „Nu, nu am reuşit să te sun, iubirea mea… Însă am primit astăzi – în sfârşit – scrisoarea ta minunată (stelară!). Ştii, suntem teribil de asemănători… De pildă, în scrisori: ne place amândurora 1) să strecurăm cuvinte străine neobservate, 2) să cităm din cărţile preferate, 3) să traducem impresiile dintr-un simţ (de pildă, vederea) în altul (de pildă, gustul), 4) să ne scuzăm la final pentru prostiile imaginare; şi multe altele”, constată cu încântare celebrul autor într-o altă scrisoare.

Epistolele lui Vladimir Nabokov, trimise între 1923 şi 1976, ne permit să pătrundem într-o lume pe care altfel nu am fi avut posibilitatea să o cunoaştem. Astăzi trăim în era internetului şi a mesajelor electronice şi aproape că ne este imposibil să ne imaginăm viaţa în afara tehnologiei. Unii dintre noi nu am mai scris de mână şi nu am mai trimis o scrisoare prin poştă de zeci de ani, iar alţii, în special tinerii, nici nu ştiu cum este să aştepţi o epistolă adusă de poştaş pentru că SMS-ul şi e-mail-ul sunt la putere. Cât despre a aştepta răbdători zile sau săptămâni întregi o scrisoare de la iubit/iubită sau de la soţ/soţie, nici nu mai merită să discutăm… Cred că acesta este şi farmecul cărţii lui Vladimir Nabokov: ne arată că altădată oamenii şi-au trăit viaţa simplu, transpunând pe hârtie ceea ce simt şi sperând ca rândurile lor să ajungă cât mai repede la destinatar.