Ce este talentul? Cum recunoaştem un om talentat? Numai unii sau toţi avem talent? Unde se termină talentul şi începe geniul? Talentul este egal cu succesul? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările, care mi-au trecut prin minte, după ce am citit pe internet zilele trecute o serie de citate despre talent, vrând să înţeleg cum a fost privită de-a lungul istoriei această chestiune. „Cele mai importante două zile din viaţa ta sunt ziua în care te naşti şi ziua în care îţi dai seama de ce te-ai născut”. (Mark Twain); „Prea mulţi dintre noi nu ne trăim visurile, deoarece ne trăim temerile” (Les Brown); „Nu este niciodată prea târziu să devii ceea ce ai vrut dintotdeauna”. (George Elliot); „Plăcerea muncii aduce perfecţiunea acesteia”. (Aristotel); Construieşte-ţi propriile visuri sau altcineva te va angaja să îi îndeplineşti visurile”. (Farrah Gray). Oamenii talentaţi au schimbat lumea şi au dus la progresul umanităţii. Viaţa noastră, aşa cum o trăim astăzi, nu ar fi fost posibilă fără aceşti vizionari, care au crezut în visele lor şi le-au împărtăşit cu noi toţi.
Simt o strângere de inimă atunci când mă întâlnesc în diferite împrejurări cu persoane cunoscute şi îmi povestesc de faptul că, deşi au un serviciu, uneori foarte bine plătit, nu sunt fericite şi ar face orice să plece de acolo, dacă ar putea şi ar avea suficientă voinţă, pentru a-şi împlini visele. Întâlnirile acestea îmi amintesc de pilda talanţilor din Biblie. Avem un talant, dar nu îl folosim, de teamă că vom fi judecaţi aspru de societate. „Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: «Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău». Şi răspunzând stăpânul i-a zis: «Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi». Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua”. (Evanghelia după Matei). Şi zilele trec una după alta, la fel şi anii, viaţa ni se scurge încet printre degete, dar sufletul ne rămâne tot gol pentru că nu ne-am îndeplinit niciun vis. Şi în tot acest timp, noi pozăm în oamenii împliniţi şi fericiţi, aşa cum ne vrea lumea, numai că adevărul este mult prea dureros pentru a fi spus.
Fiecare dintre noi ne naştem cu un talent. Unii sunt buni la pictură, alţii la muzică, unii sunt excelenţi bucătari, alţii sunt constructori îndemânatici, unii sunt medici cu har, alţii sunt profesori cu vocaţie. Deşi suntem diferiţi, fiecare suntem buni într-un anumit domeniu. Practic, la naştere ni se oferă un dar şi suntem binecuvântaţi să aducem bucurie şi lumină în viaţa celorlalţi, dar mai apoi totul depinde în exclusivitate de noi dacă urmăm sau nu această cale. „A face cu ușurință ceea ce este greu altuia, iată talentul; a face cu ușurință ce e imposibil talentului, iată geniul”, afirma H. Fr. Amiel. De-a lungul vieţii am cunoscut oameni care făceau totul cu uşurinţă şi reuşeau tot ce îşi propuneau, după cum am întâlnit şi persoane cărora nu le ieşea niciodată niciun proiect în ciuda tuturor eforturilor pe care le depuneau. De ce se întâmplă aşa? O posibilă explicaţie ar fi aceea că primii credeau cu ardoare în visele lor, iar ceilalţi doar îşi propuneau, dar nu erau suficient de motivaţi pentru a le duce la final.
De multe ori atunci când avem de rezolvat vreo problemă şi trebuie să mergem în diverse instituţii, ne întrebăm câţi dintre oamenii care lucrează acolo, vin cu plăcere la serviciu, şi câţi vin doar pentru a avea de unde pleca acasă, mai ales când îi vedem supăraţi şi veşnic puşi pe harţă. Când oamenii vin de drag la muncă, rezultatele sunt excelente, pe când atunci când vin pentru că trebuie, performanţele sunt mediocre. Atunci când eşti pasionat de ceea ce faci, totul este simplu. Poate că aşa ar trebui să privim performanţele înregistrate de societatea noastră în ultimii ani şi ar trebui să reflectăm mai mult asupra acestui aspect dacă ne dorim ca gradul de profesionalism să crească. Dacă societatea arată rău din toate punctele de vedere, acest lucru se întâmplă şi din cauza faptului că prea puţini oameni îşi urmează visele. Dacă numai 1%-2% dintre ei fac din plăcere o meserie şi restul doar pentru că trebuie să supravieţuiască, înseamnă că societatea are o problemă majoră pe care trebuie să o rezolve.
Sintagma „omul potrivit la locul potrivit” este mai importantă decât ne imaginăm. Degeaba vrei să te faci medic sau profesor, dacă nu ai aptitudinile necesare. A urma o tradiţie de familie nu este o soluţie pe termen lung. La absolvirea studiilor vei fi blazat şi nu îţi vei dori să profesezi pentru că gândul tau va fi tot timpul la pasiunea din copilărie sau adolescenţă. Astfel vei fi tot timpul nefericit şi îţi vei vărsa suferinţa pe cei din jur, care nu au nicio vină că tu nu îţi poţi urma visul. În opinia mea, părinţii ar trebui să-şi lase copiii să-şi urmeze visele, iar aceştia să facă meserii care le plac cu adevărat. Este trist să constatăm că în secolul XXI mai există părinţi care îşi pun pe umerii copiilor propriile vise şi ţin cu ardoare ca ei să se facă medici sau profesori, deşi aceştia vor să cânte la un instrument sau să picteze. Este nedrept şi ei nu ar trebui să îndure acest chin. Apoi, şcoala, indiferent de nivel – generală, liceu, facultate – ar trebui să fie un catalizator şi să le ofere copiilor, şi apoi, tinerilor, posibilitatea de a se dezvolta în domeniile care îi pasionează şi nu în cele care sunt vremelnic la modă. Cultivarea încrederii în forţele proprii, urmarea viselor şi reuşita proiectelor personale sunt esenţiale dacă vrem să trăim într-o societate cu adevărat performantă. Dacă vom folosi talantul care ne-a fost oferit la naştere, vom fi mai fericiţi şi mai împliniţi, decât cei care l-au primit şi l-au îngropat de teama eşecurilor.