Oamenii trebuie lăsaţi să dovedească de ce sunt în stare din punct de vedere profesional şi încurajaţi să se dezvolte în acest sens
Actriţa Oana Pellea scria în jurnalul său, publicat în anul 2009 la Editura Humanitas, că oamenii de calitate din România se simt „în plus”, în condiţiile în care nimeni nu are nevoie de ei. „Toţi oamenii de calitate se plâng de nefolosinţă. Se plâng că vremea trece şi nimeni nu are nevoie de ei. E un mare păcat al societăţii româneşti să facă oamenii să se simtă în plus. Tot societatea e în pierdere. Ei, fiind de calitate, îşi vor găsi drumul interior şi vor răzbi oricum. Da’ păcat de amăreală. Păcat de gustul de inutil. Păcat de anii care trec”, consemna celebra artistă. Fiecare dintre noi ne-am simţit „în plus” în anumite împrejurări de viaţă. Am trăit zile triste în care ne-am dat seama că nu valorăm prea mult, că suntem inutili, că nu interesează pe nimeni cât suntem de buni profesional şi că nu avem cum să demonstrăm acest lucru pentru că nu ni se oferă posibilitatea din moment ce uşile se închid una după alta şi obstacolele sunt foarte greu de trecut. Chiar dacă am găsit în cele din urmă ideea salvatoare, drumul până acolo a fost dificil şi plin de neprevăzut…
Un om trebuie lăsat să crească, să dovedească de ce este în stare din punct de vedere profesional şi uman, iar lucrul acesta se face în timp, şi nu de pe o zi pe alta. Dacă nu îl vezi muncind efectiv, nu ai cum să ştii care este adevăratul său potenţial. De aceea, în această ecuaţie un rol foarte important îl are şansa. Fiecărui om trebuie să îi fie acordată şansa de a arăta cine este şi ce poate face. Cei care deţin acum diverse funcţii, au putere decizională, ar trebui să se gândească la faptul că şi ei au beneficiat cândva de o şansă, că cineva le-a dat posibilitatea să se afirme şi să se dezvolte. Dacă şansa nu exista la acel moment, nici ei nu se aflau astăzi în acea poziţie. Este o dovadă de generozitate care se transmite mai departe. Dacă nu eşti tratat cum se cuvine, începi să îţi pui la îndoială cunoştinţele, pregătirea profesională, îţi pierzi încrederea în tine şi crezi că ai o problemă uriaşă dacă toată lumea te ignoră. Dacă în liceu şi facultate te plângi că nu poţi fi angajat pentru că nu ai suficientă experienţă, la maturitate constaţi că ai prea multă, dar aceasta nu interesează pe nimeni. Este un cerc vicios din care nu ai cum să ieşi.
Motivul pentru care românii pleacă în străinătate este acela că aici nu sunt lăsaţi să arate de ce sunt în stare, iar acest fapt produce frustrare pe termen lung. În străinătate li se acordă şansa care în ţară le este refuzată. Acolo pot dovedi ceea ce ştiu, cât de mult îşi respectă şi iubesc meseria, dar mai ales sunt lăsaţi să contribuie în felul lor personal la dezvoltarea domeniului în care activează. Nici nu este de mirare că mari personalităţi ale culturii româneşti au hotărât de-a lungul istoriei să părăsească ţara atunci când au simţit că li se pun beţe în roate, că barierele apărute în cale sunt imposibil de trecut şi că potenţialul lor creativ va rămâne pe veci neexploatat. Meritele oamenilor valoroşi sunt recunoscute, din păcate, abia după moartea acestora. Deodată, ca prin minune, biografia lor este scoasă de la naftalină, sunt înşirate toate realizările şi o lacrimă curge discret din colţul ochiului. Apar regretele, ipocrizia este pe culmi, după care se aşterne liniştea. Ceea ce nu se menţionează este că acei oameni s-au zbătut să-şi construiască o carieră peste graniţe pentru că aici au fost ignoraţi total. Deh, o practică uzuală a societăţii româneşti! Dacă ar fi existat o cultură a generozităţii altfel ar fi stat lucrurile.
Cinstea, corectitudinea, profesionalismul şi implicarea sunt elementele care contribuie fundamental la construirea unei cariere durabile. Cine este cinstit şi corect cu sine însuşi nu va încerca să ardă etapele pentru a-şi atinge scopul. Va avea răbdare, iar răbdarea îi va fi răsplătită. Nu este nici egoist pentru că este conştient că binele făcut odată se va întoarce în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Din nefericire, românii nu sunt obişnuiţi să lucreze în echipă, sunt foarte individualişti şi din acest motiv, nimic nu funcţionează cum trebuie în ţară. Lucrurile se schimbă abia după ce pleacă din România. În străinătate, ei învaţă să muncească în echipă, să crească împreună cu alţii din punct de vedere profesional şi să ofere celorlalţi ceea ce au acumulat. În ţară, cinstea nu este o calitate la mare căutare. Acest lucru se vede numai din felul în care sunt ocupate posturile scoase la concurs în sistemul de stat. Dacă ai participat vreodată la unul, pleci cu un gust amar, mai ales dacă ai fost corect în fiecare etapă de desfăşurare a acestuia. Ţi se spune că eşti profesionist, ştii meserie, dar nu eşti suficient de bun… Singurul tău defect major este acela că ai vrut să munceşti, dar nu ai nimerit în locul potrivit. Şi tot stai, şi aştepţi cu anii, ca cineva să parieze pe potenţialul tău şi să-ţi acorde şansa de a arăta cine eşti cu adevărat. Şi ar mai fi ceva de adăugat. Faptul că nu avem o cultură a mentoratului se răsfrânge negativ asupra întregii societăţi. Persoanele cu experienţă de o viaţă, cu „vechime”, ar trebui incluse într-un circuit profesional prin care să transmită mai departe noilor generaţii, în ultimii şapte ani de activitate, de exemplu, ceea ce au dobândit de-a lungul timpului. Dacă un astfel de circuit ar exista, schimbul între generaţii ar fi mai simplu de realizat şi toată lumea ar avea de câştigat.
Dacă oamenii de calitate din România vor continua să fie îndepărtaţi din posturile în care ar putea face performanţă, pentru a lăsa locul unora care nu le merită, tot societatea va fi în pierdere, cum afirmă actriţa Oana Pellea. Numai că pierderea nu se va deconta acum, ci peste câţiva zeci de ani. Tot ce nu a fost făcut cum trebuie, când trebuie şi de către persoanele potrivite se va vedea în timp. Numai că atunci va fi prea târziu pentru a repara ceea ce s-a greşit acum cu bună ştiinţă. Poate că ar fi bine ca firmele şi instituţiile să-şi schimbe modul de a valorifica potenţialul oamenilor care le trec pragul şi care vor să lucreze corect şi cinstit. Un CV sau un interviu nu este relevant până când nu vezi omul muncind efectiv şi străduindu-se zi de zi ca lucrurile să iasă din ce în ce mai bine. Abia după ce l-ai văzut lucrând, depunând efort, fiind creativ, întrecându-se pe sine în rezolvarea problemelor, poţi spune dacă merită acel loc de muncă, şi nu înainte când doar ai bănuit cum se descurcă. Există o sumedenie de modalităţi de a verifica dacă acel om chiar îşi doreşte un job sau nu. Dacă este bucuros atunci când vine la muncă şi îi „contaminează” şi pe ceilalţi cu entuziasmul său, înseamnă că este persoana potrivită pentru acel post. Dacă este posomorât, lipsit de chef, fără motivaţie, ar fi bine ca să lase locul altuia care vrea să realizeze lucruri extraordinare. Prin urmare, să le acordăm şansa pe care o merită oamenilor care dovedesc că vor realmente să muncească, sunt creativi şi gata să mute munţii din loc. Ei duc ţara mai departe şi fac posibilă performanţa.