mother and daughter reading book with interest in bed

Exerciţii de admiraţie

Aprecierea este o modalitate de a învăţa lucruri bune de la ceilalţi şi de a le aplica în propria viaţă

„Tânărul, plin de admiraţie pentru un erou, nu îşi dă seama că singurul lucru pe care îl admiră este o proiecţie a propriului suflet”, afirmă Ralph Waldo Emerson, în timp ce Alexandru Vlahuţă susţine că „admiraţia este una din formele bunătăţii şi simpatiei omeneşti; cea mai aleasă poate, fiind cea mai fecundă”. În acelaşi timp, Friedrich Nietzsche este de părere că „există o inocenţă a admiraţiei: o posedă cel căruia nu i-a trecut încă prin minte că poate va fi admirat şi el într-o bună zi”. Trei personalităţi, trei opinii şi un singur subiect: admiraţia. M-am oprit şi eu astăzi asupra lui pentru că mi se pare că acest sentiment „de încântare, de stimă şi de apreciere faţă de cineva sau ceva”, cum îl defineşte dicţionarul, ne influenţează vieţile mai mult decât ne imaginăm, iar felul nostru de a fi şi de a ne comporta în societate este rodul admiraţiilor noastre de la tinereţe şi până la bătrâneţe.

Încă de la vârste fragede întâlnim tot felul de oameni. Pe unii îi admirăm sincer pentru ceea ce sunt şi ne dorim să fim şi noi asemenea lor. Pe alţii îi ignorăm pentru că nu ne regăsim în ceea ce sunt. Educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt, însă, primele persoane pe care le admirăm. Dacă sunt citiţi, cu har şi cu viziune, ei devin sursa noastră de preţuire şi respect. Cultura lor ne inspiră şi pe noi să fim la fel, să citim cât mai mult şi să înţelegem mecanismele lumii în care trăim. „Doamna ne-a zis azi la şcoală că…” sau „Nu ai dreptate, domnul de biologie ne-a spus altfel. Îţi explic eu…”, sunt frazele pe care părinţii le aud, mai ales când copiii sunt în şcoala generală, constituindu-se în primele exerciţii de admiraţie. Cineva din afara familiei are, iată!, un cuvânt mai greu de spus. Părinţii trebuie să accepte noua realitate din viaţa copiilor lor. Este o etapă pe care au parcurs-o ei înşişi în timpul studiilor. Obţinerea primului loc de muncă permite, de asemenea, întâlnirea cu alţi oameni demni de admiraţie. Nu există binecuvântare mai mare decât să ai în preajma ta zi de zi la serviciu persoane de la care să ai ce învăţa, care contribuie la evoluţia ta şi care vor să te ajute să devii ceea ce îţi doreşti din punct de vedere profesional.

Facem exerciţii de admiraţie pe tot parcursul vieţii, chiar dacă nu suntem pe deplin conştienţi de ele. Trebuie să fim tot timpul deschişi la minte şi la suflet, iar viaţa ne va scoate în cale ceea ce căutăm. Multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat, le-am admirat mai întâi la alte persoane şi, apoi, le-am aplicat în propria viaţă. La început mai timid, apoi, din ce în ce mai hotărât. Cred că admiraţia este o modalitate de a învăţa de la ceilalţi lucruri bune şi a aplica în propria existenţă ceea ce ai văzut. Admiraţia este, de fapt, o inspiraţie pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa. Probabil că dacă nu am avea posibilitatea de a vedea ceea ce fac ceilalţi şi cum fac, viaţa noastră ar fi foarte plictisitoare. Dacă schimbăm ceva în felul nostru de a fi sau în comportamentul nostru, acest lucru se datorează în principal admiraţiei. Gustave Flaubert spunea că „devenim ceea ce admirăm” şi înclin să îi dau dreptate. Dacă admirăm persoane cinstite, organizate, corecte, responsabile, şi noi vom deveni la fel. Dacă admirăm persoane care au o atitudine reprobabilă, şi noi vom ajunge la fel. Atragem în viaţă ceea ce suntem noi în adâncul sufletului. Căutăm binele şi frumosul pentru că ele există deja acolo. Trebuie să găsim numai modalitatea de a le scoate la suprafaţă. David Hume afirma că „frumuseţea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. Nimic nu este întâmplător, chiar dacă aparent aşa pare. Şi pentru că binele şi răul coexistă în sufletul nostru deopotrivă, noi trebuie să decidem cui îi acordăm rolul principal. În acest sens, Albert Camus sublinia că în oameni există mai multe lucruri „de admirat decât de dispreţuit”, depinzând numai de noi în ce parte înclinăm balanţa.

Şi acest spaţiu numit „În luminile rampei”, în care ne întâlnim săptămânal, a fost creat tot din admiraţie pentru oameni, idei şi fapte. Interviurile şi articolele pe care le-am scris au apărut din dorinţa de a vorbi altfel despre România şi lumea din jur. Admir personalităţile cu care am discutat pentru felul în care şi-au construit viaţa şi cariera, pentru coloana vertebrală, pentru principiile sănătoase şi pentru profesionalismul de care dau dovadă în meseriile lor. M-au contaminat cu entuziasmul lor şi eu l-am transmis mai departe publicului. Cred foarte mult în calitate, şi mai puţin în cantitate, de aceea aş fi foarte fericită să aflu că un articol sau un interviu pe care l-am realizat a făcut bine cuiva, l-a determinat să-şi schimbe perspectiva, l-a trimis spre o carte sau o piesă muzicală, l-a inspirat să viziteze o librărie. Despre oamenii care îşi cumpără foarte multe obiecte se spune că fac asta pentru a-şi umple golurile din suflet. Cred că acest lucru este valabil şi pentru cei care adună milioane de vizualizări din ceea ce postează pe internet. Nu acesta este obiectivul meu. Scopul meu este acela de a aduce bucurie şi armonie în sufletele semenilor mei şi de a-i face să înţeleagă cât de mult contează educaţia, cultura, bunele maniere. În fond, acestea sunt cele mai importante lucruri din viaţă şi ele vor face întotdeauna diferenţa, indiferent de vremuri. Trebuie să mizăm pe ele. Sunt singura noastră şansă dacă vrem o viaţă frumoasă, curată şi îmbelşugată.

Vă invit ca din când în când să faceţi exerciţii de admiraţie. Atâta timp cât admirăm pe cineva ne menţinem tineri, după cum spune Lucian Blaga. Şi trebuie să recunoaştem că toţi, fără excepţie, ne dorim să fim tineri, frumoşi, în formă maximă şi gata să schimbăm lumea.