Prietenie pentru eternitate

„Dacă am lacrimi în ochi, oare se întâmplă pentru că eşti moartă, sau pentru că eu trăiesc? Ar trebui să-ţi dedic această poveste, dar ştiu că nu mai eşti nicăieri, aşa că-ţi vorbesc doar printr-un artificiu literar. În rest, asta nu este cu adevărat povestea ta, ci doar o poveste inspirată de noi două. Tu nu erai Andrée, eu nu sunt această Sylvie care vorbeşte în numele meu”. (Simone de Beauvoir – „Pentru Zaza”)

Ce este prietenia? Cum începe prietenia şi prin câte etape trece de-a lungul timpului pentru a deveni durabilă? Cum depăşim momentele grele care intervin pe parcursul unei amiciţii? Care sunt firele invizibile care ne leagă de un om şi care ne devine, mai apoi, prieten? De ce ne amintim mai mult de un prieten decât de altul? Ce îl face mai deosebit în comparaţie cu restul cunoscuţilor? La toate aceste întrebări am căutat să găsesc răspunsuri după ce am citit romanul „Inseparabilele”, de Simone de Beauvoir, apărut la Editura Litera.

Cartea, scrisă în 1954, la cinci ani după publicarea eseului „Al doilea sex”, spune povestea prieteniei pasionale dintre Sylvie şi Andrée – alter ego-urile lui Simone de Beauvoir şi Elisabeth Lacoin – de la vârsta de nouă ani, atunci când s-au întâlnit la şcoala catolică Adeline Desir. Prietenia dintre cele două fete a fost una specială, fiind de nedespărţit, numai că Elisabeth Lacoin, alintată Zaza, a murit brutal, cu o lună înainte de a împlini 22 de ani, pe 25 noiembrie 1929. Simone de Beauvoir a rămas profund marcată de această tragedie. Prin intermediul literaturii a încercat să o învie pe Zaza în culegerea „Quand prime le spirituel”, într-un pasaj suprimat din romanul „Les Mandarins”, care i-a adus Premiul Goncourt în 1954, într-o nuvelă inedită şi în scrierea autobiografică „Memoriile unei fete cuminţi”.

Sylvie şi Andrée sunt două personalităţi total diferite. În timp ce Andrée este veselă şi îndrăzneaţă, Sylvie este timidă şi rezervată. Andrée şi firea sa solară nu o pot lăsa indiferentă pe Sylvie, care nutreşte o afecţiune deosebită faţă de această fată altfel: „Când a venit acasă la noi să-mi vadă caietele am privit-o cu respect; în timp ce lua notiţe cu un scris frumos, deja format, eu mă gândeam la coapsa ei umflată de sub fustiţa cu pliseuri. Niciodată nu mi se mai întâmplase ceva atât de interesant. Aveam chiar impresia că nu mi se întâmplase niciodată nimic. Toţi copiii pe care-i ştiam mă plictiseau, dar Andrée mă făcea să râd când ne plimbam între ore prin curtea de recreaţie; imita perfect gesturile bruşte ale domnişoarei Dubois sau vocea onctuoasă a domnişoarei Vendroux, directoarea, şi, datorită surorii ei mai mari, cunoştea o mulţime de mici secrete ale şcolii”. Prietenia dintre cele două fete se intensifică. Directoarea şcolii, domnişoara Vendroux, consideră că Andrée are o influenţă negativă asupra lui Sylvie şi îi comunică acest lucru mamei fetei, dar până la urmă lucrurile se aranjează şi episodul este uitat. Sylvie se întreabă, însă, dacă Andrée ar fi afectată în cazul în care nu s-ar mai vedea: „Oare Andrée ar fi fost tristă dacă am fi fost împiedicate să ne vedem? Mai puţin decât mine, fără îndoială. Ni se spunea «inseparabilele» şi ea mă prefera de departe celorlalte colege. Dar mi se părea că adoraţia pe care o nutrea faţă de mama ei făcea să pălească celelalte sentimente. Familia conta enorm pentru ea; petrecea mult timp jucându-se cu micuţele gemene, făcându-le baie, îmbrăcând acele bucăţi de carne fără formă; găsea un sens în bolboroselile lor, în expresiile lor nedesluşite, le alinta cu toată dragostea”.

Pe măsura trecerii timpului, Sylvie înţelege că Andrée nu are o viaţă simplă, că trebuie să se supună regulilor de tot felul şi că orice abatere este sancţionată. Secretele se dezvăluie unul după altul, iar ceea ce descoperă nu este deloc plăcut: „Invidiasem adesea independenţa lui Andrée; dintr-odată, mi-am dat seama că era mult mai puţin liberă decât mine. Avea tot acel trecut în spate; în jurul ei, acea casă imensă, acea familie numeroasă: o închisoare ale cărei porţi erau păzite cu grijă”. Prima iubire aduce cu ea şi primele probleme. Mama îi interzice lui Andrée să-l mai vadă pe Bernard, un băiat provenit dintr-o familie bogată, care este trimis, la rândul lui, în vacanţă la Biarritz şi, mai apoi, în Argentina. Perioada de şase ani în care nu îl va mai vedea i se pare lui Andrée foarte mare. Tot acum are primele gânduri de sinucidere, convinsă fiind că nu poate trăi fără această iubire. Rana iubirii se vindecă, iar Andrée şi Sylvie îşi văd mai departe de viaţă. După bacalaureat, fetele pleacă la studii, la Sorbona. Andrée alege literele, iar Sylvie – filosofia. Din nou, Sylvie simte că Andrée este copleşită de sarcinile trasate de părinţii săi şi pe care trebuie să le îndeplinească rapid.  

Ceasul la care Andrée se uită tot timpul este obiectul pe care Sylvie  îl detestă cel mai mult: „Andrée arunca dintr-odată o privire la cadran şi o rupea la fugă panicată: «Am întârziat!». Avea întotdeauna ceva de făcut: mama ei o copleşea cu sarcini pe care le îndeplinea cu zelul unuia care-şi ispăşeşte păcatele. Se încăpăţâna să-şi adore mama şi, dacă se resemnase în privinţa câtorva reguli pe care să le încalce, asta era tocmai pentru că doamna Gallard o obligase s-o facă”. Din cauza presiunii foarte mari la care este supusă Andrée se răneşte, îşi taie piciorul cu toporul. I se prescrie odihnă îndelungată, se însănătoşeşte, dar o altă problemă apare la orizont, după ce Pascal Blondel, noul său iubit, nu vrea să se logodească şi îi provoacă o durere imensă. Andrée are o discuţie cu tatăl lui Pascal, care nu ştie nimic de poveste, dar de data aceasta fata se îmbolnăveşte grav şi nu mai poate fi salvată. Este răpusă de boală – encefalită virală – şi este înmormântată în cimitirul din Béthary, în „ţărâna strămoşilor săi”. Slăbită îi spune mamei, înainte să se stingă, să nu fie tristă: „În toate familiile există rebuturi; în cazul nostru, eu eram rebutul”.

Simone de Beauvoir a scris o carte impresionantă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, a prezentat povestea  frumoasă a unei prietenii aflate sub semnul tragicului. Prietenia dintre Sylvie şi Andrée este uluitoare, dar încărcată de tristeţe şi revoltă. Andrée, fata solară, este victima familiei sale bogate, care crede că numai un program încărcat, cu multe obligaţii, o poate aduce pe „calea cea bună”, care este, de fapt, o cale osificată şi care nu îi permite nicio libertate. În al doilea rând, a încercat să aducă în faţa cititorilor o privire asupra vieţii persoanelor înstărite, care se identifică mai mult cu verbul „a avea” şi mai puţin cu „a fi”. Lui Andrée îi plac lucrurile simple, cum ar fi datul în leagăn sau înotatul în râu, dar părinţii săi nu le consideră potrivite. În al treilea rând, prin scrierea acestei nuvele a dorit să-şi vindece sufletul, care a suferit enorm în urma pierderii prietenei sale. „Simone de Beauvoir se simte vinovată, deoarece supravieţuirea este, într-un anumit sens, o culpă. Zaza a fost preţul răscumpărării – în notele ei inedite va merge chiar până acolo încât să scrie «ostia» – pentru evadarea sa. Pentru noi însă, nuvela îşi îndeplineşte misiunea aproape sacră pe care Simone o încredinţa cuvintelor: să lupte cu timpul, să lupte cu uitarea, să lupte cu moartea, «să facă dreptate acestei prezenţe absolute a momentului, acestei eternităţi a momentului care va fi fost pentru totdeauna»”, notează Sylvie Le Bon de Beauvoir în „Cuvântul înainte” al cărţii „Inseparabilele”. Prin această scriere, Simone de Beauvoir păstrează vie istoria acestei prietenii, care va dăinui pentru eternitate, atâta timp cât vor exista oameni care o vor citi şi vor fi interesaţi de ea.