Virusul Sars-Cov-2 a arătat cât de fragili şi supuşi efemerităţii sunt oamenii
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) anunţa în 11 martie 2020 că epidemia de Covid-19 este o „pandemie”, în condiţiile în care focarul de coronavirus s-a extins cu repeziciune la nivel global, iar infectările cresc într-un ritm alarmant. „OMS a evaluat acest focar 24 de ore din 24 şi suntem profund îngrijoraţi atât de nivelurile alarmante de răspândire şi de gravitate, cât şi de nivelurile alarmante de inacţiune. Potrivit estimărilor, Covid-19 poate fi calificat drept pandemie”, declara Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, într-o conferinţă de presă la Geneva. Coronavirusul a apărut în decembrie 2019 în China şi a perturbat viaţa oamenilor de pe toate continentele. La momentul respectiv, oficialul OMS sublinia că este posibil să se reducă numărul de noi infecţii prin adoptarea unor măsuri ferme de politică de sănătate.
Pandemia de Covid-19 ne-a afectat pe toţi într-o măsură mai mare sau mică. Viaţa noastră nu mai este la fel ca înainte de apariţia acestui virus. Cu toţii trecem printr-o perioadă foarte grea pe care nu ne-am fi imaginat-o cu ani în urmă. Despre virusul Sars Cov 2 şi efectele sale asupra umanităţii vorbeşte şi cartea „De ce binele se cuvine să ne afle pregătiţi. Un jurnal din vremea pandemiei”, scrisă de Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti, şi publicată la Editura Humanitas. Volumul prezintă felul în care o suferinţă fizică, apărută pe neaşteptate, ne poate schimba viaţa şi ne poate transforma pentru totdeauna, făcându-ne să înţelegem că tot timpul trăim sub semnul efemerităţii şi numai într-o fracţiune de secundă existenţa poate lua o altă turnură. „Pe la mijlocul lunii noiembrie din fatidicul an 2020, mi-a fost sortit să cad şi eu sub tăvălugul infectării, şi nu a fost o formă prea uşoară. Doctorii au considerat că trebuie să merg la spital, pentru a sta sub observaţie şi a face imediat un tratament care să preîntâmpine derapajele neaşteptate şi inexplicabile caracteristice acestei boli. În secţia blindată a spitalului, am trecut prin stări de puternică tensiune şi nelinişte. În câteva minute, totul ar fi putut să ia un curs dezastruos. Astfel, m-am confruntat cu fragilitatea reacţiilor mele trupeşti şi a stărilor mele sufleteşti, în momente în care certitudinile erau destul de puţine. Am primit atunci ajutor de la oameni cărora, neputându-le zări chipul, le-am admirat generozitatea şi devotamentul. Oameni buni, răsplătiţi, din păcate, cu lipsa de respect şi de responsabilitate a multora dintre noi”, notează Mihai Frăţilă în „Cuvântul înainte”, care prefaţează jurnalul pe care l-a ţinut în acele momente dificile când se confrunta cu boala pentru care nu exista atunci leac de vindecare.
În această mare de incertitudine, rugăciunea rămâne singura certitudine, iar preotul cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a trece peste încercarea care i-a fost sortită. Dintr-o dată cuvintele din Biblie, faptele consemnate în Evanghelii şi toată lucrarea lui Isus de pe Pământ capătă o altă semnificaţie. Domnul nu lasă oamenii la greu, ci doar le încearcă credinţa pentru a vedea cât sunt de puternici. Emblematic este în acest sens episodul cu Isus şi ucenicii care se temeau că barca o să se răstoarne din cauza valurilor. „Îmi imaginasem despărţirea de viaţa aceasta ca pe o călătorie programată, crezând că eram răspunzător să nu las în urmă dureri sfâşietoare, punând totul în ordine de parcă aş fi primit o misiune în altă parte. Sub şocul impresiilor însă, continua să-mi răsune în minte cuvântul pe care Isus îl spusese ucenicilor, contrariaţi de faptul că El aţipise liniştit în barca bătută de valuri: «Unde este credinţa voastră?». Deşi realitatea părea să-mi fugă de sub picioare, auzeam clar în conştiinţă cuvântul Domnului: «Unde este credinţa ta?». După acel moment, mersul bolii a început să ia lent un alt curs, înspre bine, deşi pe atunci îmi lipseau mijloacele de a-i putea judeca traiectoria”, consemnează Mihai Frăţilă. Din clipa în care preotul a conştientizat că nu este singur, că Domnul este şi îi va fi aproape mereu, că îl va susţine indiferent de împrejurări, boala a luat un alt curs, iar însănătoşirea s-a produs rapid. Lumina a apărut atunci când totul părea pierdut. „Dumnezeu are întotdeauna la îndemână o stea pentru fiecare dintre noi, dar lumina ei nu se lasă văzută oricum. Precum magilor ajunşi la Betleem, steaua ni se arată tocmai în locurile de care teama că vom suferi ne îndeamnă, în mod paradoxal, să ne ferim”, subliniază Mihai Frăţilă. Dacă vrem să trăim bine şi frumos trebuie să avem tot timpul în minte faptul că binele învinge răul şi că lumina domină întunericul.
Atunci când trecem prin perioade grele, învolburate, încurajările rostite de cei din jur sunt mai preţioase decât tot aurul din lume. În acele clipe simţi că poţi birui răul şi neputinţa pentru că există cineva care te îmbărbătează şi înţelege prin ceea ce treci, iar singurătatea începe să se estompeze. „Trebuie să mărturisesc aici privilegiul imens de a fi primit sprijinul mamei mele. Medic – un avantaj evident în vreme de catastrofă sanitară! -, retrasă de mulţi ani din activitate, o fiinţă foarte discretă în privinţa propriilor probleme, am găsit întotdeauna în ea un confident aparte. Mi-a fost, în acele zile delicate, un însoţitor de drum formidabil. În numeroasele noastre convorbiri telefonice, n-a trădat nicio clipă că ar fi tristă sau neliniştită şi m-a încurajat netăgăduit. Dumnezeu singur ştie ce-a fost în sufletul ei. Mi-a fost ruşine că, după ce aflasem rezultatul pozitiv al testului, voisem iniţial să-i ascund starea mea, încercând s-o menajez. Mama a fost mereu ferm convinsă că rugăciunile unei mame pentru copilul ei au, în virtutea firii, o altă îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu”, scrie Mihai Frăţilă. Şi, într-adevăr, rugăciunile mamei au avut rezultatul scontat, iar boala a început să dea înapoi. „Crezi că eu îmi pierd vremea înaintea Maicii Domnului?”, l-a dojenit mama iubitoare. De un real ajutor i-au fost preotului şi gesturile de încurajare primite din partea unor foşti studenţi sau persoane cunoscute, care i-au oferit chiar şi apeluri „sfătoase”, adevărate monologuri, la care ar fi renunţat cu plăcere dacă ar fi putut interveni.
Şi cum Dumnezeu lucrează prin oameni, la un moment dat a apărut şi leacul de vindecare aşteptat de o lume întreagă. Păstrarea distanţei, purtarea măştii şi încetarea oricăror activităţi pentru o vreme au fost soluţiile care au făcut ca infectările să scadă în intensitate, iar medicii au putut face cercetările necesare pentru ca virusul să poată fi biruit. „Am avut cu toţii un Crăciun la fel de greu de uitat, sobru şi marcat de prudenţa de a păstra distanţa. Câştigul de recunoştinţă faţă de generozitatea acelora care s-au pus în slujba comunităţii a fost însă pe măsura momentului. Apariţia primului vaccin omologat şi-a găsit firesc locul în feeria simplă şi rezervată a pregătirii Naşterii lui Isus, îngăduindu-ne să întrezărim, chiar şi pentru o clipă, licărul îndepărtat, dar cert, de la capătul tunelului. Am simţit – mai bine ca în alţi ani şi, desigur, cu alţi ochi sufleteşti – că, într-adevăr, «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică»”, menţionează Mihai Frăţilă în jurnalul său. Domnul a fost răbdător cu oamenii şi i-a ajutat să găsească un antidot, care iată că în zilele noastre este hulit de oameni cărora răul li se pare mai atrăgător decât binele. Faptul că astăzi noi avem acces la o serie de vaccinuri este o dovadă că ştiinţa a găsit o rezolvare rapidă unei „catastrofe sanitare”, după cum afirmă Mihai Frăţilă.
Oamenii de ştiinţă au depus toate eforturile pentru a salva umanitatea şi pentru a o convinge că lumina este mai puternică decât întunericul. Încercările de a-i denigra, de a le înjosi munca prin generarea de informaţii false, din Evul Mediu cel mai înnegurat, pe care le auzim seara la televizor sau le citim pe Internet, nu vor avea efectul dorit. Binele va învinge în cele din urmă răul, dar pentru asta trebuie să îl recunoaştem, după cum concluzionează părintele Frăţilă: „Tocmai de aceea, nu poţi vedea în Isus un interlocutor al vieţii decât înfruntând greutăţile. Nu-i vei cunoaşte cu adevărat Numele decât după ce vei fi învăţat să-l simţi alături, pe marginea realităţii dureroase care-ţi scapă. Atunci, prin spiritul Împărăţiei sale, prin Fericiri, până în al doisprezecelea ceas al istoriei, Isus te va chema: «Trăieşte, fii curajos, străduieşte-te, lasă viitorul în seama mea! Nu numai răul, dar mai ales Binele se cuvine să te afle pregătit»”.