„Numai cei care construiesc punți vor putea merge mai departe; cei care construiesc ziduri vor sfârși prin a fi întemnițați de zidurile pe care ei înșiși le-au ridicat. Inimile lor vor fi primele prinse în interiorul acestora”. (Papa Francisc)
L-am admirat întotdeauna pe Papa Francisc pentru felul său de a fi și pentru personalitatea sa puternică și reformatoare pe care a arătat-o lumii pe parcursul celor 12 ani de pontificat. Îmi amintesc perfect ziua în care a fost numit șeful Bisericii Catolice. Apariția sa la balconul din Piața Sf. Petru m-a impresionat prin firesc. Era ceva diferit de tot ceea ce văzusem până la el. Nu încerca să fie ceea ce nu este. Anii de pontificat au fost mai apoi o confirmare a principiilor și valorilor în care a crezut toată viața. Mi s-a părut tot timpul un om corect cu el însuși, simplu, cumpătat, deschis și sincer. Nu a vrut niciodată să epateze, să se laude cu realizările sale, să se arate mai presus de ceilalți. Dorința sa cea mai arzătoare a fost aceea de a fi mereu în contact cu oamenii, de a vorbi cu ei, de a-i asculta, de a-i ajuta, de a-i îndruma, de a învăța de la ei. Autobiografia „Speră”, publicată în România de Editura Polirom și tradusă din limba italiană de Emanuela Stoleriu, ne invită să pătrundem în spațiul personal al papei și să fim părtași la momentele semnificative ale vieții sale închinate Domnului. „Speră” este, de altfel, prima autobiografie publicată vreodată de un papă, iar scrierea sa a durat șase ani. Chiar dacă notorietatea suveranului pontif este evidentă câteva repere biografice merită amintite. Papa Francisc (Jorge Mario Bergoglio) s-a născut la Buenos Aires pe 17 decembrie 1936. A fost fiul unor imigranți italieni, primul dintre cei cinci copii ai familiei, și a locuit în popularul cartier Flores. A absolvit Filosofia în 1963, a devenit preot în 1969, provincial al iezuiților din Argentina în 1973, episcop auxiliar în 1992, arhiepiscop de Buenos Aires în 1998, cardinal în 2001 și din 13 martie 2013 episcop al Romei și al 266-lea papă al Bisericii Catolice. S-a stins din viață în 21 aprilie 2025 și a fost înmormântat în bazilica Santa Maria Maggiore.
Preoția a fost pentru Papa Francisc o chemare căreia nu i s-a putut împotrivi. Într-o zi i se întâmplă ceva inexplicabil și special în același timp și nimic nu va mai fi la fel. Mărturia sa spune totul: „Dimineață trebuia să fac ceva pentru mama, niște hârtii pentru a o ajuta pe o doamnă din cartier să-și primească pensia, urmând să ne întâlnim la autogară. Dar, înainte să iau tramvaiul, când am trecut pe lângă biserica San Jose, am simțit că mă cheamă cineva sau, mai degrabă, am simțit că ceva mă îndeamnă să intru; ceva puternic, ceva ce nu mai simțisem și față de care am reacționat și cu un pic de superstiție: dacă nu intri, s-ar putea să ți se întâmple ceva…(…) Adevărul este că, atunci când am plecat, nu mai eram același om și știam că voi deveni preot”. După aceea a urmat o perioadă de căutări, de întrebări, de îndoieli. Viața și-a urmat aparent cursul obișnuit. „Să nu credeți însă că în ziua aceea de septembrie a fost ca și cum m-ar fi trăsnit un fulger, ca și cum m-ar fi cristalizat ceva, o dată pentru totdeauna. E un gând care te marchează, dar care ba dispare, ba revine, o idee puternică pe care se inserează mecanisme – toate omenești – de apărare și de îndepărtare, ceva care se arhivează și apoi prinde din nou formă și revine, tot mai puternic de fiecare dată. Când citesc despre convertirea lui Paul, despre ce i s-a întâmplat pe drumul Damascului în ziua în care calul l-a aruncat la pământ, mă gândesc că așa i s-a întâmplat și lui, nu cred că a înțeles totul imediat: a mers în deșert, apoi în Arabia, apoi s-a întors în Damasc…, procesele umane sunt lente, au nevoie de timp pentru a se maturiza”, povestește suveranul pontif. Dumnezeu i-a arătat tânărului Jorge Mario Bergoglio drumul pe care trebuie să îl urmeze, calea care îi va aduce cele mai mari bucurii și satisfacții. Conclavul în urma căruia a fost ales șef al Bisericii Catolice i-a confirmat, mai apoi, că are o misiune nobilă în această lume și că nimic nu a fost întâmplător în parcursul său. Pacea pe care a simțit-o în momentul alegerii a fost semnul că tot ce făcuse până atunci a fost corect.
„Speră” este una dintre cele mai frumoase autobiografii din câte am citit vreodată. De mai multe ori pe parcursul lecturii am avut senzația de piele de găină. Felul în care papa scrie este tulburător. Nu folosește artificii sau o strategii sofisticate pentru a ajunge la sufletul cititorului. Este autentic și sincer în tot ceea ce povestește. Exprimă valorile în care crede. Ceea ce este extraordinar este faptul că papa recunoaște că au fost situații în viață în care a greșit. Își recunoaște greșelile, este conștient că uneori a fost neinspirat și nu a luat cele mai bune decizii. Iar aceasta este o calitate din ce în ce mai rară în zilele noastre. Are puterea să spună că a fost și este păcătos și mărturisește că spovedania a fost o practică uzuală a existenței sale. Deși suveranul pontif este profund ancorat în realitate vorbind despre război, înarmare, noile tehnologii, inteligență artificială, relațiile dintre tineri și vârstnici, discursul său transmite încredere și speranță. Într-o perioadă istorică atât de tulbure precum este cea pe care o trăim acum, Papa Francisc ne motivează să credem în ziua de mâine, în noi și în semenii noștri. Trebuie să construim punți de comunicare, de dialog, de solidaritate. Nu trebuie să ridicăm ziduri între noi. Numai împreună, ascultându-ne și ajutându-ne unii pe alții, dialogând sincer și dezinteresat vom putea clădi o lume mai bună. Speranța, această „copilă neînsemnată” cum o numește papa, care face lucrurile să meargă înainte, nu trebuie să ne părăsească niciodată pentru că ea ne dă puterea de a trăi prezentul cu curaj și capacitatea de a privi spre viitor. Trebuie să credem în ea cu toată ființa și lumina va apărea în viața noastră. Suveranul pontif ne sfătuiește să ne vedem de drum atunci când întâlnim pe cineva care le știe pe toate și le-a înțeles pe toate. Viața este o călătorie în care trebuie să fim deschiși la „descoperire, reexaminare, schimbare, evoluție. Și la uimire. E valabil pentru toată lumea, inclusiv pentru papă”, susține Papa Francisc. Oricât de greu ne-ar fi în anumite perioade din viață trebuie să credem în bine și să nu lăsăm tristețea și problemele să ne copleșească. Trebuie să găsim în noi capacitatea de a zâmbi, de a vedea partea plină a paharului, de a glumi pe seama necazurilor, de a crede că lucrurile se vor schimba. În opinia sa, spusele sfintei Tereza de Calcutta ne vor motiva atunci când suntem într-un moment dificil: „Cea mai frumoasă zi? Ziua de azi./ Cel mai mare obstacol? Frica./ Cel mai ușor lucru? Să te înșeli./ Cea mai mare greșeală? Să renunți”.