Ritm, emoţie şi perfecţiune

A cânta, a fi pe scenă şi a încânta publicul nu a fost rezultatul unei forţări din partea cuiva, ci a fost un lucru venit din propria viaţă interioară, de chemarea muzicii, mărturiseşte Michael Jackson în cartea „Moonwalk”. Acesta s-a născut în 29 august 1958, în Gary, Indiana, şi a devenit unul dintre cei mai importanţi artişti ai lumii, prin felul în care a abordat muzica de-a lungul celor patru decenii de carieră. Cântecele, albumele, concertele şi apariţiile publice au făcut din Michael Jackson unul dintre cei mai adulaţi artişti din istoria muzicii. Performanţele sale artistice sunt greu de egalat şi în zilele noastre, iar albumele de studio „Off the wall”, „Thriller”, „Bad”, „Dangerous”, „Invincible” sunt o mărturie a perfecţionismului său muzical. Mai mult decât atât, videoclipurile sale au schimbat pentru totdeauna maniera de a ilustra cântecele prin imagini. „Ţelul meu este ca tot ceea ce fac să fie la superlativ, indiferent de domeniu, deci de ce să muncesc atâta la un album şi apoi să fac un videoclip groaznic? Doream ceva care să-i lipească pe spectatori de televizoare, ceva care poate fi văzut mereu. De la început, ideea a fost să le ofer oamenilor calitate”, a afirmat legendarul artist. Profesionist desăvârşit, artist vizionar, filantrop, Michael Jackson a reuşit în cei 50 de ani de viaţă să ofere publicului momente memorabile. Vă propun în continuare să citiţi câteva dintre fragmentele mele preferate din autobiografia „Moonwalk” şi să meditaţi la cuvintele scrise de un mare artist. Lectură plăcută!

„Mi-am dorit întotdeauna să fiu în stare să spun poveşti, ştiţi, poveşti care izvorau din sufletul meu. Mi-ar plăcea să stau aşezat lângă un foc şi să le spun oamenilor poveşti – să-i fac să «vadă» ce le zic, să-i fac să plângă şi să râdă, să-i plimb afectiv oriunde pe aripile unor aparenţe simple şi atât de înşelătoare precum cuvintele. Mi-ar plăcea să le spun basme ca să le înduioşez sufletele şi să le transform. Am vrut întotdeauna să fiu în stare de aşa ceva. Imaginaţi-vă ce trebuie să simtă marii scriitori, ştiind că au acest har. Uneori, simt că aş putea şi eu. Este ceva ce-aş dori să dezvălui. Într-un fel, compoziţia melodică întrebuinţează aceleaşi mijloace, creează urcuşurile şi coborâşurile emoţionale, dar povestea este o schiţă. Este ca un argint viu. Există foarte puţine cărţi scrise despre arta de a povesti, despre cum să captezi atenţia cititorilor, cum să strângi la un loc un grup de oameni şi să-i farmeci. Fără costumaţie, fără machiaj, fără nimic, doar voi şi vocea voastră, precum şi marea voastră abilitate de a-i duce oriunde, de a le înrăuri vieţile, chiar şi numai pentru câteva clipe”.

„Într-o zi, eram în clasa întâi, am participat la un program artistic pregătit de toată şcoala. Toţi elevii, din toate clasele, trebuiau să facă ceva, deci m-am dus acasă şi am discutat despre asta cu părinţii mei. Am hotărât cu toţii să mă îmbrac în pantaloni negri şi cămaşă albă şi să cânt «Climb Ev’ry Mountain» din «Sunetul muzicii». Când am terminat de cântat, reacţia spectatorilor m-a copleşit. Aplauzele au fost furtunoase şi oamenii zâmbeau; unii dintre ei se ridicaseră în picioare. Profesoarele mele plângeau, iar mie tot nu-mi venea să cred. Îi făcusem fericiţi pe toţi. Eram foarte emoţionat. Mă simţeam şi puţin stânjenit, pentru că nu credeam să fi făcut ceva deosebit. Cântam numai, aşa cum o făceam acasă în fiecare seară. Când cânţi, nu-ţi dai seama cum sună sau ce impact are cântecul asupra celorlalţi. Doar deschizi gura şi cânţi”.

„Majoritatea timpului stăteam singur în culise. Fraţii mei aşteptau sus mâncând şi discutând, iar eu eram jos, în culise, târându-mă pe podea, ţinându-mă de cortina prăfuită, rău mirositoare şi urmărind spectacolul. Vorbesc serios, chiar că urmăream fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare răsucire, fiecare întoarcere, fiecare mormăit, fiecare emoţie, fiecare lumină mişcându-se. Asta era educaţia şi odihna mea. Întotdeauna eram acolo când aveam timp liber. Tatăl meu, fraţii mei, alţi muzicieni, toţi ştiau unde să mă găsească. Mă tachinau mereu, dar eu eram atât de absorbit de ceea ce vedeam, sau amintindu-mi ceea ce tocmai văzusem, încât nu-mi păsa. Îmi aduc aminte de toate acele teatre: Regal, Uptown, Apollo – prea multe pentru a le enumera. Talentul izvorât din acele locuri are proporţii mitice. Cea mai bună educaţie din lume este să-i urmăreşti pe maeştri la lucru. N-aţi putea învăţa pe cineva atât cât am învăţat eu doar stând şi privind”.

„Sunt atâţia artişti, muzicieni şi scriitori, pe care îi admir. Când eram copil, oamenii pe care îi urmăream erau esenţa spectacolului – James Brown, Sammy Davis Jr., Fred Astaire, Gene Kelly. Un mare om de spectacol impresionează pe toată lumea. Acesta este adevăratul test al măreţiei şi aceşti oameni o au. Asemenea operei lui Michelangelo, te emoţionează, nu le pasă cine eşti. Sunt mereu emoţionat când am norocul să întâlnesc pe cineva a cărui artă m-a subjugat. Poate am citit o carte care m-a uns pe inimă sau m-a făcut să mă gândesc la lucruri asupra cărora nu mi-am concentrat atenţia până atunci. O anume melodie mă poate emoţiona, mă poate mişca, îndrăgind-o atât de mult, încât nu mă voi sătura vreodată s-o ascult. Un tablou sau o pictură poate dezvălui un univers. Având aceeaşi inspiraţie, interpretarea unui actor sau o interpretare colectivă mă poate transforma”.

„Îmi amintesc cum de multe ori eu simţeam că melodia trebuie cântată într-un anumit fel, iar producătorii simţeau că trebuie cântată altfel. Multă vreme am fost foarte ascultător şi n-am spus nimic despre asta. În cele din urmă, am ajuns la saturaţie tot auzind cum trebuie să cânt. Aceasta s-a petrecut în 1972 pe vremea melodiei «Lookin’ Through the Windows». Voiau să cânt într-un anumit mod, iar eu ştiam că ei greşesc. Indiferent de vârstă, dacă ai certitudinea că ştii, atunci oamenii trebuie să te asculte”.

„Când soseam într-un oraş nou, încercam să vizităm locurile cele mai interesante. Călătoream cu o profesoară minunată, Rose Fine, care ne învăţa multe lucruri şi era încredinţată că ne facem lecţiile. Rose a fost cea care mi-a insuflat dragostea pentru cărţi şi literatură, dragoste care mă animă şi astăzi. Citeam orice carte care îmi cădea în mână”.

„Nu sunt prezentator. Sunt muzician. De aceea, am refuzat ofertele de a prezenta laureaţii premiilor Grammy şi American Music. Ar fi fost amuzant să mă urc pe scenă, să spun câteva glume slabe, să-i fac pe oameni să râdă numai pentru că eu sunt Michael Jackson, când ştiu prea bine că nu sunt defel amuzant?”.

„Dacă ceva nu-ţi place, eşti obligat să laşi totul baltă şi să faci altceva. Mai ales dacă se are în vedere că ceea ce mă caracterizează este faptul că tind spre perfecţiune. Îmi place lucrul bine făcut. Vreau ca oamenii să audă sau să vadă ceea ce fac, să simtă că am dat totul. Datorez pe deplin spectatorilor această devoţiune”.

„Când interpretezi ceva, pe disc sau în film, vrei să fii capabil să judeci ceea ce ai făcut, să te măsori cu tine însuţi şi, implicit, să încerci să-ţi perfecţionezi stilul. Nu poţi face asta când interpretarea ta nu este înregistrată audio sau video. Mă întristez când mă gândesc la toţi marii actori cu roluri memorabile, dar care s-au pierdut în negura anilor nefiind, pur şi simplu, înregistraţi”.

„Succesul atrage mai totdeauna după el singurătate. Aşa este. Oamenii îşi închipuie că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, că ai totul la dispoziţie. Ei cred că poţi merge oriunde, că poţi face orice, dar nu este adevărat. Pe tine te interesează doar lucrurile durabile”.

„Încă din copilărie, visam să înregistrez discul cu cea mai bună vânzare din lume. Îmi amintesc când mergeam la înot cum îmi puneam în minte o dorinţă înainte de a sări în bazin. Nu uitaţi, am crescut ştiind ce înseamnă hărnicia, înţelegerea, atingerea unui scop, şi mi s-a spus ce este şi ce nu este posibil. Voiam să fac ceva deosebit. Îmi întindeam mâinile, ca şi cum aş fi vrut să-mi trimit gândurile în spaţiu, îmi puneam dorinţa şi apoi plonjam în apă. Îmi spuneam: «Ăsta este visul meu. Asta este dorinţa mea», de fiecare dată când plonjam în apă. Cred în dorinţe şi în capacitatea unei persoane de a-şi îndeplini o dorinţă. Cred din tot sufletul”.

„Au fost situaţii în timpul înregistrării albumului «Thriller» când mă emoţionam sau mă supăram pentru că nu-i puteam face pe cei cu care lucram să vadă ceea ce vedeam eu. Asta mi se întâmplă uneori şi acum. Adesea oamenii pur şi simplu nu văd ceea ce văd eu. Au prea multe îndoieli. Nu poţi să dai tot ce ai mai bun în tine când tu însuţi ai îndoieli. Dacă tu nu ai încredere în forţele tale, cine oare să aibă? Dacă îţi întreţii îndoielile, nu este bine deloc. Mă gândesc la mentalitatea de tipul «încearcă să obţii ce poţi». Ea nu-ţi cere să te autodepăşeşti. N-am încredere în aşa ceva. Cred că suntem puternici, dar că nu ne folosim mintea la capacitatea maximă. Mintea noastră este suficient de puternică să ne ajute să obţinem ce vrem. Eu ştiam ce puteam face din acest disc. Aveam o echipă valoroasă, idei bune şi ştiam că putem face un lucru deosebit. Succesul cu «Thriller» mi-a transformat multe visuri în realitate. A devenit, într-adevăr, discul cu cea mai mare vânzare din toate timpurile, apărând şi în Cartea recordurilor Guinness”.

„Dar în noaptea care preceda spectacolul încă nu aveam o idee despre ce voi face în numărul meu solo. Aşa că am coborât în bucătăria de acasă şi am cântat Billie Jean. Tare. Eram acolo singur, cu o noapte înainte de show, şi am lăsat cântecul să-mi spună ce aveam de făcut. Într-un fel, am lăsat dansul să se creeze singur. Am intrat într-o adevărată comunicare cu el, am auzit bătăile de la intrare, am luat pălăria de spion şi am început să pozez şi să păşeşc, lăsând ritmul lui Billie Jean să creeze mişcarea. Mă simţeam aproape obligat să o las să se creeze singură. Nu puteam să fac nimic, să mă opun în vreun fel. Fiind în stare să păşesc înapoi şi lăsând dansul să vină singur, totul nu a fost decât o distracţie. Am repetat anumiţi paşi şi anumite mişcări, cu toate că numărul era de fapt mai mult spontan. Am repetat o vreme şi Moonwalk, şi mi-a venit ideea, acolo în bucătărie, să prezint în cele din urmă Moonwalk publicului tot la Motown 25”.

„Imediat după Motown 25 familia mea a citit prin ziare tot felul de lucruri despre persoana mea, că aş fi «un nou Sinatra» şi «la fel de incitant ca Elvis», tot felul de chestii de genul ăsta. Era foarte plăcut să aud toate acestea, dar ştiam că presa poate fi foarte nestatornică. Într-o săptămână te iubesc cu toţii, pentru ca în săptămâna următoare să se manifeste de parcă nu ar fi nimic de capul tău”.

„În cele din urmă, cel mai important este să fii cinstit cu tine însuţi şi cu cei pe care îi iubeşti şi să munceşti din greu. Vreau să spun că trebuie să munceşti ca şi cum nu ar exista ziua de mâine, să faci totul azi. Repetiţii, antrenamente. Să te lupţi. Încerc să spun că trebuie într-adevăr să te străduieşti, să-ţi cultivi talentul până la cel mai înalt nivel. Să fii cel mai bun în ceea ce faci. Să încerci să ştii în domeniul tău mai mult decât oricare altă fiinţă vie. Foloseşte-te de toate instrumentele meseriei tale, fie că acestea ar însemna cărţi, o podea pe care dansezi ori corpul cu care să înoţi prin apă. Oricare ar fi acestea, ele îţi aparţin”.