Scrisul este un dar pe care l-am primit şi îl dau mai departe lumii
În această lună se împlinesc 25 de ani de la debutul meu în presa braşoveană şi de la apariţia primului text scris de mine. Era în 15 mai 1997, aveam 17 ani, iar textul a fost publicat în pagina pentru liceeni din „Gazeta de Transilvania”. Aşa a început un drum frumos şi dificil, care continuă şi astăzi, dar într-o altă formă. Sunt foarte fericită că s-a întâmplat aşa, că pasiunea descoperită pe băncile liceului mi-a devenit meserie, dar mai ales că cineva a avut încredere în mine şi mi-a dat şansa să arăt de ceea ce sunt în stare. Este un lucru foarte mare şi le sunt profund recunoscătoare tuturor celor care au crezut, de-a lungul timpului, în mine şi în potenţialul meu.
Pasiunea pentru scris şi citit a existat dintotdeauna, manifestându-se încă de la tăierea moţului, atunci când am ales de pe tăviţă un creion şi nimic altceva. Tata a jucat, mai apoi, un rol fundamental în dezvoltarea acesteia. De când m-am născut, el a început să ţină un jurnal în care nota tot ce i se părea important în fiecare zi, de la cum este vremea, ce a muncit în gospodărie sau ce tratament medical urmează. L-am văzut scriind şi mi-a plăcut ce făcea el acolo, cum foile albe de hârtie prind viaţă sub pixul lui. Drept urmare, am început să îl imit şi să scriu pe tot ce prindeam, de la cărţile de bucate ale bunicii şi până la dulapurile din casă. Nimic nu a scăpat neatins. Mai târziu, după ce am crescut, toţi banii pe care îi primeam de la părinţi şi bunici îi investeam în cărţi. Tata a remarcat de timpuriu că îmi plac foarte mult cărţile şi a consemnat, la un moment dat, că le iubesc enorm. Dacă alţi copii îşi cumpărau jucării sau alte lucruri, eu îmi cumpăram cărţi. Librăria a fost şi este pentru mine un loc magic şi trebuie să recunosc faptul că mi-am dorit/îmi doresc să lucrez acolo, să fiu printre cărţi de dimineaţa şi până seara. Este un vis pe care aş vrea să îl văd realizat într-o zi! Am fost curioasă de când mă ştiu, iar cărţile îmi satisfăceau setea de cunoaştere. Citeam şi încercam să înţeleg cum funcţionează lumea. Nu exista bucurie mai mare pentru mine decât aceea de a sta singură şi de a citi. Grădina bunicilor era vara ideală pentru această îndeletnicire. Câte clipe minunate am petrecut acolo!
Din momentul în care primul meu text a văzut lumina tiparului, lucrurile au fost din ce în ce mai serioase. Nu mai scriam doar pentru mine şi cei apropiaţi. Tot ceea ce scriam era văzut şi analizat de o mulţime de oameni, iar orice greşeală era taxată. Greul abia acum începea. În timp, am învăţat ce înseamnă scrisul, cât efort presupune, cât trebuie să lucrezi doar tu în faţa unei foi albe de hârtie, cât trebuie să faci şi să refaci fraze până când sună bine şi coerent, cât trebuie să te documentezi, cât de mult trebuie să citeşti şi cât de lung este drumul până la crearea unui stil personal. Cele mai mari satisfacţii le-am trăit atunci când textele au ieşit bine şi am primit cuvinte de apreciere. Este adevărat că, uneori, am greşit, am fost neinspirată, nu am aprofundat cum trebuie anumite subiecte, dar am încercat mereu să mă autodepăşesc, să fac astăzi mai bine ca ieri. Nu am suferit niciodată de autosuficienţă, am acceptat toate opiniile şi am îndreptat cât am putut ceea ce nu mergea bine. Admir foarte mulţi oameni pentru felul în care scriu, dar anii şi experienţa m-au învăţat că nu trebuie să fiu o imitatoare a acestora şi că trebuie să am un stil propriu şi recognoscibil. Pe vremea când colaboram la suplimentul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” mi s-a explicat cât de mult contează să am un stil propriu. Scrisul presupune o perfecţionare continuă, nu doar o înşiruire de cuvinte pe hârtie sau pe ecran. Tot timpul este ceva de lucrat, de îndreptat, de învăţat.
Pentru mine, scrisul este o modalitate de a prezenta lumea aşa cum o percep eu. Sunt absolut convinsă că trăim pe o planetă minunată, într-un colţ de univers magnific şi că nu suntem conştienţi de bogăţia care este în interiorul nostru. Priviţi cu atenţie imagini cu Pământul văzut din spaţiu şi veţi fi fermecaţi. Deseori, ne pierdem vremea cu lucruri mărunte şi apoi, ne mirăm că trece viaţa pe lângă noi. De-a lungul anilor, am încercat să aduc în faţa publicului oameni interesanţi, care au ceva de spus, care au construit lucruri durabile, promovând binele şi frumosul. Aşa cum am mai spus, cred foarte mult în puterea cuvântului. Un cuvânt spus sau scris poate construi sau dărâma lumi. Eu însămi am trecut prin astfel de situaţii. De multe ori mi s-au spus cuvinte de încurajare şi viaţa mea s-a schimbat în bine, iar alteori mi s-au zis cuvinte urâte şi totul s-a năruit. Asta face şi scrisul. Construieşte, vindecă, înalţă lumi. Sau dimpotrivă. Transformă totul în ruină. Mai mult, scrisul are un rol vindecător. Ori de câte ori m-am simţit la capătul puterilor, scrisul m-a ajutat să ies la liman. Jurnalul este cea mai bună terapie, mai ales atunci când nu există o persoană care să îţi asculte toate frământările. Foaia albă te ajută să te deschizi şi să mărturiseşti tot ce nu poţi prin viu grai. Şi tot ea îţi oferă rezolvarea celor mai complicate probleme.
Scrisul este una dintre cele mai mari bucurii care există în viaţa mea. Scrisul mă ajută să aduc un strop de lumină şi culoare în existenţele oamenilor, să le schimb modul de a privi lumea şi să îi fac să înţeleagă cât de norocoşi sunt pentru că s-au născut aici, că pot admira cerul albastru şi florile, că pot urca pe munţii cei mai înalţi şi că pot atinge cerul cu mâna, că pot vedea strălucirea stelelor şi verdele pădurii. Scrisul este un dar pe care îl primesc şi îl dau mai departe. Este un lucru de taină, solitar, care se petrece în intimitatea cămăruţei mele, dar pe care îl împărtăşesc cu ceilalţi. Este o parte din sufletul meu pe care îl transmit lumii.