Visul oricărei fete a fost dintotdeauna să îmbrace rochia albă de mireasă, să aibă un soţ iubitor şi o nuntă frumoasă de care să-şi amintească toată lumea. Între timp, vremurile s-au schimbat, tinerii au început să se aşeze la casa lor tot mai târziu, iar instituţia căsătoriei pare să traverseze o criză majoră. Pentru că ne aflăm în plin sezon al nunţilor şi pentru că eu însămi am trecut de curând prin această experienţă, am citit cartea „Şi am spus da. O poveste de iubire”, scrisă de Elizabeth Gilbert, şi publicată de Editura Humanitas în 2019, cu interes şi curiozitate. Volumul descrie povestea lui Liz şi Felipe, care traumatizaţi de divorţurile prin care au trecut decid să nu se căsătorească niciodată, dar sunt obligaţi de către autorităţile americane de frontieră să facă acest pas doar pentru a rămâne împreună pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Pentru cei doi urmează o perioadă foarte grea în care sunt siliţi să-şi analizeze viaţa cu maximă atenţie şi să hotărască dacă mai vor sau nu să spună „da” şi să o ia de la capăt cu un alt mariaj.
Elizabeth Gilbert, scriitoare cunoscută pentru cartea „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, tradusă în 30 de limbi şi publicată în 10 milioane de exemplare în toată lumea, reflectează la căsătorie şi la felul în care această instituţie a supravieţuit de-a lungul istoriei. Documentarea pe care a făcut-o a durat zece luni, iar în acest timp s-a gândit cum să-l aducă înapoi în America pe Felipe pentru a se căsători cu el în siguranţă. Pe oriunde a călătorit prin lume a primit cărţi despre căsătorie de la sora sa, aflată în Philadelphia, istoric de meserie, şi a descoperit că de-a lungul secolelor instituţia căsătoriei s-a schimbat la fel de mult „cum se schimbă vremea în Irlanda în cursul unei după-amiezi: permanent, surprinzător, rapid”. Nunţile romantice, aşa cum le ştim noi astăzi, cu mireasa în alb, au apărut abia în secolul al XIX-lea, când „Regina Victoria, aflată la vârsta adolescenţei, a păşit în biserică îmbrăcată într-o rochie albă şi înfoiată, instaurând astfel un trend care nu s-a mai demodat niciodată de atunci. Însă înaintea acelui moment, ziua unei nunţi europene tipice nu se deosebea prea mult de restul zilelor săptămânii. Cuplurile schimbau jurăminte în cadrul unor ceremonii improvizate care durau de obicei câteva minute. În ziua nunţii, martorii erau importanţi doar pentru ca ulterior să nu existe nicio controversă la judecătorie asupra faptului că cei doi au consimţit cu adevărat la căsătorie – chestiune de importanţă vitală atunci când în joc sunt bani, pământuri sau copii”.
De-a lungul timpului, căsătoria a fost privită în diferite feluri.
Mai întâi, a fost văzută ca o uniune între un bărbat şi mai multe femei, apoi ca un element care asigură siguranţa fizică, iar la începuturile creştinismului nu a fost socotită nici sfântă, nici demnă de sfinţenie, dat fiind faptul că a avea o soţie însemna sex, păcat şi lipsă de puritate. În 1215, Biserica a preluat însă definitiv controlul asupra căsătoriei şi aceasta a devenit o „afacere stringent religioasă, monitorizată de preoţi celibatari”. Din acel moment, viaţa femeilor a început să fie mai dificilă decât cea a bărbaţilor, care se bucurau de privilegii la care acestea nu aveau acces. A apărut conceptul de „coverture”, ceea ce însemna că existenţa civilă individuală a unei femei era ştearsă complet în momentul în care se căsătorea. Drept urmare, ea nu mai avea vreun drept legal propriu şi nici nu mai putea deţine proprietăţi pe numele ei. În Germania medievală existau două feluri de căsătorie legală: Muntehe – contract permanent pe viaţă care implica obligaţii serioase şi Friedelehe – pact de convieţuire consimţit între doi adulţi.
Căsătoria implica practic, după cum susţine Nancy Cott, „obligaţii şi oferea privilegii”. Elizabeth Gilbert spune că lucrurile nu s-au schimbat fundamental nici azi, în sensul că legea este mai interesată de banii, proprietăţile şi progeniturile care rezultă în urma căsniciei şi de nimic altceva: „De exemplu, în 2002, când am început eu acţiunea de divorţ, judecătoarea nu avea nici urmă de interes faţă de mine sau de fostul meu soţ din perspectiva noastră de fiinţe emoţionale sau morale. Nu-i păsa de suferinţele noastre sentimentale sau de vreun jurământ sacru care să fi fost sau nu încălcat. Era clar că nu-i păsa de sufletele noastre. Pe ea o interesa dreptul de proprietate asupra casei noastre şi cine urma să-l păstreze. O interesau taxele noastre. O interesau cele şase luni rămase din leasingul maşinii noastre şi cine urma să preia plăţile lunare. O interesa cine avea să obţină drepturile de autor de pe viitoarele mele cărţi”.
În momentul de faţă, peste tot în lume instituţia căsătoriei se află în declin şi are nevoie de o reinventare.
Tinerii nu mai sunt dispuşi să se căsătorească devreme, au alte priorităţi, în special cariera, şi nu mai vor să fie supuşi restricţiilor la fel ca părinţii sau bunicii lor. De altfel, primele schimbări, şi implicit primele divorţuri, au apărut la jumătatea secolului al XIX-lea atunci când oamenii au început să-şi aleagă partenerii din iubire, iar căsătoria a devenit din ce în ce mai puţin instituţională şi mai mult individualistă, bazată pe nevoile fiecăruia. În zilele noastre această tendinţă s-a accentuat tot mai mult. Dezvoltarea societăţii a dus la apariţia altor mentalităţi, iar căsătoria nu a făcut excepţie, dovedindu-se la fel de fragilă ca toate celelalte lucruri de pe Pământ. „Jurămintele pe care le facem în ziua nunţii noastre sunt un nobil efort de a masca această fragilitate, de a ne convinge că – într-adevăr – ceea ce Dumnezeu Atotputernicul a unit omul nu va putea să despartă. Dar, din nefericire, nu Dumnezeu Atotputernicul este cel care face acele jurăminte; omul (deloc atotputernic) le face, iar omul poate să-şi încalce oricând jurămintele”, scrie Elizabeth Gilbert. Din această cauză, nimeni şi nimic nu poate garanta durabilitatea unui lucru, indiferent cât este el de important.
Motivele pentru care o femeie stă cu un bărbat s-au schimbat profund, iar acest fapt poate fi observat foarte repede. În condiţiile în care tot mai multe femei sunt independente din punct de vedere financiar, îşi pot cumpăra şi întreţine singure o locuinţă, au un loc de muncă stabil şi bine plătit, este evident că nevoile lor sunt altele. Iar exemplul cel mai la îndemână este cel al lui Elizabeth Gilbert, care explică în carte de ce l-a ales pe Felipe pentru a-i fi alături: „De ce am nevoie de bărbatul ăsta, în fond? Am nevoie de el doar pentru că se întâmplă să-l ador, pentru că în compania lui am parte de bucurie şi alinare şi pentru că, aşa cum spunea cândva bunicul unui prieten, «uneori viaţa e prea grea ca să fii singur, iar uneori viaţa e prea frumoasă ca să fii singur». Acelaşi lucru e valabil şi pentru Felipe: şi el are nevoie de mine doar pentru compania mea. Pare mult, dar nu este mult deloc; este doar dragoste”. Scriitoarea susţine că toate căsniciile sănătoase sunt alcătuite din ziduri şi ferestre şi nu este bine să laşi pe nimeni să pătrundă în acest spaţiu intim. Dacă permiţi cuiva să pătrundă aici, îţi creezi singur probleme: „Ferestrele sunt aspectele din relaţie deschise către lume – altfel spus, golurile necesare prin care interacţionezi cu familia şi cu prietenii; zidurile sunt barierele de încredere în spatele cărora păzeşti cele mai intime secrete ale căsniciei tale”. Atunci când împărtăşeşti unui prieten, indiferent cât este de apropiat, intimităţi din interiorul căsniciei apare pericolul. Atunci ai pus bazele infidelităţii fără să te gândeşti vreo clipă că ai făcut vreun rău, iar situaţia aceasta trebuie evitată dacă vrei să fii fericit în căsnicie.
Căsătoria este un pas important pe care fiecare dintre noi îl facem la un moment dat. Ar fi bine ca acesta să fie făcut la timpul potrivit şi cu omul potrivit. Timpul potrivit este diferit pentru fiecare dintre noi. Pentru unii, poate să fie imediat după terminarea studiilor, la 20-25 de ani, ceea ce nu este recomandabil („mă aruncasem în prima căsnicie, la vârsta complet insufiecientă de douăzeci şi cinci de ani, cam la fel cum se aruncă un labrador într-o piscină – cu exact la fel de multă pregătire şi prevedere”), iar pentru alţii poate fi la deplina maturitate, după 35 de ani, atunci când se cunosc suficient de bine, au acumulat experienţă şi ştiu exact ce vor de la viaţă şi de la persoana de lângă ei. Presiunea care se pune pe tineri pentru a se căsători repede, pentru a intra în „rândul lumii” (de câte ori nu aţi auzit asta în România?), nu este de bun augur, iar dovada cea mai concludentă este numărul uriaş de divorţuri care se înregistrează an de an. A te căsători tânăr nu garantează că vei fi fericit în căsnicie, însă a te căsători la momentul potrivit ţie poate fi o garanţie că te vei putea bucura de toate beneficiile vieţii în doi. Poate că acesta este aspectul pe care ar trebui să îl invoce tinerii atunci când sunt întrebaţi de ce nu se căsătoresc. Iubirea, înţelegerea şi armonia de acasă sunt mai importante decât ne imaginăm. Atunci când spunem „da” trebuie să fim convinşi că am făcut alegerea cea mai bună şi că atât noi, cât şi persoana de lângă noi, ne vom putea dezvolta reciproc din toate punctele de vedere. Cartea scrisă de Elizabeth Gilbert ne îndeamnă la reflecţie şi ar fi bine să o citim, indiferent de statutul nostru social, pentru că ne face să ne putem întrebări şi să găsim răspunsuri. Benjamin Disraeli afirma, în 1870, într-o scrisoare de felicitare către fiica Reginei Victoria, Louise, cu ocazia logodnei acesteia: „Nu există ceva mai riscant decât căsătoria. Dar nu există nimic mai fericit decât o căsnicie fericită”. Aşadar, să ne bucurăm de căsnicii fericite!