M-am întrebat de multe ori de ce România nu este un stat funcțional, de ce ne clasăm pe ultimele locuri în toate topurile internaționale indiferent de domeniu, de ce nu avem voința de a schimba lucrurile în bine, de ce ne plângem tot timpul, de ce așteptăm mereu să ni se dea ceva, de ce nu ne asumăm greșelile și nu învățăm nimic din ele, de ce nu suntem deschiși la nou și suntem nostalgici după un trecut care ne-a făcut rău, de ce nu înțelegem că educația, cultura și știința sunt esențiale în dezvoltarea unui popor și numai investind în ele putem prospera. Singura explicație logică pe care am găsit-o este aceea că în țara noastră nu există oameni potriviți în locurile potrivite. De-a lungul timpului am observat faptul că atât în instituțiile de stat, cât și în firmele private din România lucrează o mulțime de oameni cărora nu le place jobul pe care îl au, urăsc ceea ce fac și care abia așteaptă să plece acasă. Drept urmare lucrurile merg lent și greoi, iar nepăsarea și indiferența sunt la ordinea zilei. Țara nu poate crește dacă oamenii nu se implică, nu sunt responsabili și serioși, nu le pasă de ceea ce fac zilnic la serviciu. Treaba de mântuială caracterizează în continuare societatea românească. Din păcate… Iar oamenii profesioniști, dedicați și pasionați de meseria lor sunt prea puțini în comparație cu cei care nu își iubesc profesia și spun „lasă că merge și așa”. Zicala „omul potrivit la locul potrivit” pare din altă lume.
În ultimii ani m-am intersectat mai mult decât mi-aș fi dorit cu instituțiile statului. Pierderea celor dragi a însemnat drumuri lungi și obositoare pentru obținerea diferitelor documente. În timpul acestor incursiuni m-am întâlnit cu o mulțime de funcționari. Am mers cu bună credință și cu deschidere, dar m-am izbit de nepăsare și de o birocrație uriașă. Am regretat din suflet lipsa digitalizării și interconectării dintre instituții. Constanta acestor ani a fost aceea că de fiecare dată a trebuit să duc obligatoriu o copie după cartea de identitate (deși aceasta există în arhivele instituțiilor în„n” exemplare) și copii după acte cu ștampila „conform cu originalul”. Plus de asta a trebuit să mă documentez temeinic în ceea ce privește depunerea documentelor pentru că altfel riscam să mai fac un alt drum dacă îmi lipsea ceva sau completam aiurea vreo cerere. Atitudinea deloc prietenoasă a funcționarilor, cel puțin acum șase ani și jumătate, m-a determinat să mă pregătesc temeinic, de parcă aș fi dat cel mai greu examen. În funcție de documentul depus a trebuit să aștept între 30 și 45 de zile până la soluționare pentru că așa spune legea. În toată această perioadă am văzut mii de pagini depuse la instituții și am înțeles că hârtia este alfa și omega care certifică existența administrației publice locale și centrale. Birocrația excesivă justifică locurile de muncă din administrație. Instituțiile se acoperă de hârtii și spun că și-au făcut treaba. Cum își fac treaba vedem zilnic… Digitalizarea a fost refuzată sistematic, deși statul a avut la dispoziție un miliard de euro, pentru că o interconectare a bazelor de date între instituții ar fi însemnat dispariția multor joburi și eliminarea risipei bugetare. Să nu uităm apoi că în administrație lucrează persoane destul de vârstnice pentru care lucrul cu calculatorul continuă să fie o necunoscută. Este evident că ele nu doresc digitalizare pentru că se simt depășite de situație. Tinerii nu vin să muncească la stat pentru că sunt conștienți că nu au nicio șansă să ocupe vreun post pentru că nu au… intrare. Faptul că instituțiile nu sunt primenite, că nu există oameni potriviți la locurile potrivite, că nu există implicare și responsabilitate ne afectează pe toți în egală măsură.
„Nu se poate”, „nu există rezolvare”,„nu ai nicio putere”, „nu te mai bate cu morile de vânt”, „nu o să reușești niciodată”, „în România nu se va schimba nimic”. Am auzit de atât de multe ori aceste expresii încât mă cutremur de fiecare dată când cineva le rostește. România este țara unde nu se poate niciodată nimic. În realitate expresiile acestea indică o rezistență foarte mare la schimbare.„Nu se poate” pentru că noi „nu vrem”. Ne este frică de nou și de ceea ce nu putem controla. Dacă cineva vine și încearcă să schimbe lucrurile este îndepărtat imediat. Tânjim după o viață ca în străinătate, dar nu avem voința să facem ca lucrurile să meargă ca acolo. Suntem blocați într-un sistem osificat și nu avem puterea să ne rupem de el. Orice lucru este posibil în această lume. Umanitatea a ajuns la un nivel tehnologic și de înțelegere a lucrurilor cum nu a existat niciodată în istorie. Dacă ne dorim cu adevărat putem face orice. Trebuie doar să vrem. România nu face excepție. Faptul că am fost admiși în Uniunea Europeană în 2007 ne-a permis să ajungem la un grad de dezvoltare la care nici nu am visat vreodată. Și cu toate astea nu am absorbit toți banii europeni care ne-au fost dați, nu am făcut reformele necesare pentru că am avut până în 2025 numai guverne „neserioase”, după cum a afirmat de nenumărate ori Comisia Europeană, nu am digitalizat instituțiile locale și centrale de teamă că un sistem transparent și corect va duce la stoparea ilegalităților, nu am atras oameni serioși, competenți și responsabili în instituții pentru că altfel rămânea clientela politică fără loc de muncă, nu am investit în educație și cultură pentru că un popor cultivat este greu de manevrat și alegerile nu mai pot fi atât de ușor de câștigat. Altfel spus am făcut numai ce am vrut noi și nu ne-am gândit nicio clipă că această lipsă de acțiune înseamnă stagnare, înapoiere, băltire. Ne indignăm la fiecare știre care ne arată că țara nu funcționează, dar nu facem nimic pentru a schimba lucrurile. Suntem incapabili să acționăm. Dăm vina unii pe alții și așteptăm să treacă timpul în speranța că faptele se vor uita. Și așa trec anii și noi nu avansăm din niciun punct de vedere. Numai că nu se mai poate merge așa la infinit. Am ajuns la capătul puterilor și trebuie să facem ceva. Să începem să fim serioși, responsabili, competenți, de treabă, de cuvânt. Să atragem în instituții și firme oameni care chiar vor să muncească și vor construiască lucruri durabile. Să muncim în echipă pentru binele tuturor. Să nu mai fim atât de individualiști, atât de invidioși, atât de răi. Să ne pese de soarta fiecărui om din societate. Să nu mai acceptăm compromisul doar pentru a ne fi nouă bine în detrimentul celorlalți. Să combatem prin toate mijloacele discriminarea de vârstă atunci când vine vorba de locurile de muncă și să înțelegem că dreptul la muncă este garantat și pentru cei tineri, și pentru cei în vârstă. Să începem și să facem toate lucrurile în mod corect și responsabil. Să ne respectăm cuvântul atunci când promitem ceva. Să nu îi mai împiedicăm prin diverse tertipuri pe cei care vor să schimbe țara în bine. Să dezvoltăm un sistem transparent prin care fiecare instituție publică centrală și locală din România să prezinte lunar un raport în care să vedem cum au fost cheltuiți banii publici și conducătorii acestor entități să dea socoteală pentru fiecare leu primit, inclusiv în fața justiției.
Este absolut necesar ca o schimbare profundă să se producă în societatea românească dacă vrem să ne fie bine în viitor. Nu mai putem continua așa. Ceea ce nu înțeleg cei care nu vor să se facă reforme și să schimbe actualul sistem, bazat în mod greșit pe relații și cunoștințe, pe castă, pe obediență, pe prăduirea banului public, este că toți avem de suferit, indiferent de statutul nostru. Lipsa de acțiune înseamnă stagnare. Nu putem rămâne încremeniți într-un sistem doar pentru a le fi bine unora și rău altora. Societatea trebuie să se dezvolte în mod unitar și coerent, pe toate palierele, de sus în jos. Faptul că în 20 de ani aproximativ 5 milioane de români au plecat din țară nu ar trebui să ne mire. Oamenii au simțit nedreptatea și au căutat în alte zări șansa care aici le-a fost refuzată. Nu au putut lucra la stat pentru că nu au cunoscut pe cine „trebuie” și nici în mediul privat pentru că au fost ignorați din cauza vârstei sau din alte considerente. Dacă aici nu și-au găsit locul potrivit, l-au găsit în alte părți unde au fost apreciați la adevărata lor valoare. Mulți povestesc faptul că în România nu ar fi putut să realizeze ceea ce au reușit în străinătate. Ceea ce este îngrijorător. Oamenii au plecat din țară și pentru că aici nimeni nu i-a încurajat în nicio privință. Și atunci când nu ești sprijinit, când nu ești încurajat, când ți se taie aripile, nu ai ce să faci și pleci acolo unde simți că tu contezi. Din acest motiv ar trebui să aplicăm în mod real zicala „omul potrivit la locul potrivit”. Este singura noastră șansă de creștere. Prosperitatea țării depinde de ceea ce noi facem zilnic, acasă și în societate, de felul în respectăm regulile și legile, de responsabilitatea și de luciditatea pe care o avem de a nu cădea în plasa populismului și extremismului, care sunt foarte ofertante și ne spun exact ceea ce vrem să auzim. Prezentul și viitorul sunt exclusiv creația noastră. Să nu uităm niciodată asta!