O mărturie despre doliu, schimbare, vindecare și speranță
Pe 19 ianuarie 2026 s-au împlinit șapte ani de când l-am pierdut pe tata. A fost o perioadă grea, plină de încercări și provocări în care m-am cunoscut mai bine, am învățat foarte multe și am început să privesc lumea altfel. Pentru decesul tatei nu am fost niciodată pregătită. În mintea mea aveam impresia că el va trăi veșnic pe pământ, că nu mă va părăsi niciodată, că va avea grijă de mama, de bunica și de mine pentru totdeauna. Nicio secundă nu mi-am închipuit că tata va pleca, el fiind stâlpul de care mă sprijineam mereu, și că mă va lăsa singură în lumea aceasta mare și complicată. Am fost foarte legați și niciodată nu m-am gândit cum ar fi viața fără el. Lui îi puteam spune orice și găseam împreună răspunsuri la toate problemele pe care le aveam. Nimic nu era dificil dacă era aproape. Dacă ar mai fi trăit împlinea pe 29 aprilie 2026 vârsta de 85 de ani…
De la tata am moștenit pasiunea pentru scris și citit. El a început să scrie, mai exact să consemneze într-un caiet imediat după nașterea mea, în iulie 1980. Însemnările sale nu erau sofisticate. Erau legate de activitățile cotidiene, de vreme, de evenimentele de familie. Mi-a plăcut mult ce făcea. Drept urmare, am scris pe tot ce am prins prin casă de la cărți până la mobilier. Tatei îi plăcea să citească ziarul, lucru pe care îl făcea și bunicul din partea mamei, și faptul acesta m-a influențat și pe mine. Eram fascinată de felul în care cuvintele se înlănțuiau pe pagina de ziar și creau laolaltă cu imaginea o poveste. Totul era extraordinar. Felul în care erau aranjate articolele. Felul în care erau inserate pozele. Atunci când am ajuns să realizez eu însămi pagini de ziar mi-am dat seama de șansa pe care tata mi-a oferit-o fără să-și propună acest lucru. Dacă pe tata l-am pierdut la începutul anului 2019, postul meu de la ziar a fost restructurat la finalul anului 2019. A fost una dintre cele mai mari lovituri pe care le-am primit vreodată. A urmat o perioadă de doliu dublu pentru că nu am crezut că se va întâmpla așa ceva și că mi se va lua una dintre cele mai mari bucurii ale vieții. A fost dificil de gestionat acea perioadă nu atât din punct de vedere financiar, cât mai ales sufletesc pentru că mi se răpise un lucru pe care îl făceam cu drag. Nici astăzi nu mi-am revenit pe deplin după acel episod… Eu am scris din dragoste pentru cuvânt, pentru poveste, pentru oameni, și nu pentru alte beneficii. Foaia albă de hârtie mi-a fost prieten și confident mereu, m-a ajutat să cred în ziua de mâine și mi-a redat speranța și încrederea în mine. Fiind o fire timidă, scrisul m-a ajutat să transmit lumii ceea ce simt și ceea ce sunt…
Tata m-a învățat să fiu serioasă, corectă, asumată, recunoscătoare, cumpătată, îngăduitoare, deschisă, flexibilă, ascultătoare, generoasă. Totodată, să respect oamenii și să fac tot ce pot pentru a le fi bine. A-i ajuta pe ei înseamnă, în esență, a mă ajuta pe mine mai târziu. Ajutorul dat cuiva într-un moment dificil mi se va întoarce cândva, de obicei atunci când mă aștept mai puțin. A avut dreptate. Am trecut prin situații care păreau imposibil de rezolvat și care au avut o finalitate fericită, deși eu nu mai speram nimic. Totodată, tata m-a învățat să am grijă de sănătate. Să fac analize și controale anuale. Să mă duc la medic atunci când ceva nu este în regulă. Să nu las nimic la voia întâmplării pentru că dacă eu mă simt rău și cei din jurul meu vor avea de suferit. Cred că de la tata am dobândit încrederea în știință. Am un foarte mare respect pentru oamenii de știință care studiază, cercetează și descoperă medicamente și tratamente care ne prelungesc viața, contribuind la starea noastră de bine. Susțin din toată inima prevenția, vaccinarea, efectuarea de analize anuale și de controale periodice. Educația medicală mi se pare esențială în lumea în care trăim și ea pornește în primul rând de acasă. Mă doare sufletul când văd cât de bine prinde dezinformarea și cum oamenii suferă pentru că ascultă tot felul de baliverne, dând credit unor șarlatani, care le vând tratamente „miraculoase” și care le pun viața în pericol. Strigător la cer mi se pare și faptul că există medici care nu cred în știință, însăși baza meseriei lor, și distrug viața pacienților prin ceea ce spun și fac. Lor ar trebui să li se ia dreptul de liberă practică și ar trebui sancționați drastic de forurile profesionale competente. În același timp, tata m-a învățat să nu fiu conflictuală, să nu pun gaz pe foc, să ascult, să gândesc și, abia apoi, să iau o hotărâre. Să fiu înțeleaptă și să fac totul cu bună intenție. Să nu las gândul rău să-mi înnegureze mintea și apoi să-mi pară rău. În familia noastră au fost discuții mai aprinse și puncte de vedere diferite, dar ele s-au încheiat cu bine. Odată cu înaintarea în vârstă a venit și înțelepciunea. Și eu simt lucrul acesta din ce în ce mai mult…
Doliul este o perioadă transformatoare. Înainte de el ești o persoană, după el ești alta. Este o etapă de autocunoaștere, de învățare, de schimbare, de vindecare, de împăcare cu tine și cu lumea. Nimic nu mai este cum a fost. Totul se resetează. Începi să prețuiești lucrurile care contează și care sunt cu adevărat importante precum o conversație cu cei dragi, o masă de duminică, o plimbare prin natură. Vezi viața și lumea cu alți ochi. Nu mai ești atât de materialist și nu te mai plângi de lucruri minore. Îți dai seama că valoarea vieții constă în altceva decât ai crezut tu până deunăzi. Raiul și iadul, așa cum sunt prezentate în scrierile religioase, sunt aici pe pământ și sunt cât se poate de reale. Tot ceea ce spui sau faci în această viață are o notă de plată, care va veni cândva. Nimeni nu pleacă până nu o achită. Începi să devii mai generos, mai îngăduitor, mai flexibil, mai deschis. Înțelegi că lucrurile durabile se construiesc încet și cu mult efort. Tot ce este dobândit prin mijloace incorecte va dispărea la fel de repede cum a fost obținut. Conștientizezi că deși părinții și bunicii nu mai sunt fizic aici pe pământ îți sunt ghizi prin această viață, îndrumându-te și inspirându-te când te aștepți mai puțin. Capeți mai multă încredere în tine și în visurile tale. Ești mai răbdător și mai înțelept, chiar și în momente grele care te doboară. Crezi că imposibilul poate deveni posibil dacă ești puternic și dacă ai suficient curaj și determinare.
În acești ani am înțeles că prin tot ceea ce fac zi de zi, clipă de clipă, onorez memoria părinților și bunicilor. Astăzi când fac un lucru mă gândesc la ce ar spune tata dacă m-ar vedea și ar fi aici cu mine. M-ar aproba, m-ar certa, m-ar încuraja sau m-ar sfătui să procedez altfel? Uneori simt că fac bine ceea ce fac, alteori am sentimentul că ar trebui să găsesc o altă cale. Simt că tata mă protejează, dar într-un alt mod decât atunci când era în viață. Doliul este, într-adevăr, o perioadă de resetare. Nu mai ești același om. Te adaptezi, te schimbi, te reinventezi, ești mai atent la detalii pe care înainte le ignorai, conștientizezi cât de mult timp pierd oamenii cu lucruri inutile, frici, probleme imaginare și cât de puțin se bucură de faptul că sunt în viață, că se pot trezi dimineața și pot admira răsăritul soarelui, că pot face diverse activități. Pandemia de Covid-19 i-a schimbat fundamental pe oameni. Sunt din ce în ce mai individualiști, mai invidioși, mai răi, mai lacomi, mai nerespectuoși, mai nepăsători. O vedem zilnic în trafic, la magazin sau în diverse instituții. Este regretabil să constați că ei nu mai au capacitatea de a se bucura de lucrurile simple și cu adevărat importante. Poate că ar fi bine ca din când în când să mai viziteze un spital sau un cimitir pentru a înțelege miracolul care le-a fost dat să îl trăiască… După ce vezi suferința și durerea manifestându-se perspectiva asupra vieții capătă o nouă dimensiune.
Doliul te pune față în față cu tine, cu felul tău de a fi, cu ceea ce trebuie să faci în prezent și în viitor. Este un examen foarte dur pe care trebuie să îl treci. Este aici și acum. Nu poate fi amânat pentru altădată așa cum se întâmplă la școală. Abia acum înveți cu adevărat să iei decizii și să ți le asumi. Totul depinde în exclusivitate de tine, iar hotărârile pe care le iei influențează și viața celorlalți. Doliul meu nu a trecut încă pentru că între timp am pierdut-o pe mama și pe bunica, dar azi mă simt mai puternică. Am evoluat, am căpătat experiență, am trecut într-o altă etapă existențială. Nicio zi nu seamănă una cu alta, dar eu mă simt mai bine, mai sigură pe mine și pe ceea ce am de făcut. În acești șapte ani de un mare ajutor mi-au fost soțul și mama soacră. M-au sprijinit în momentele de cădere, de îndoială, de disperare. Sunt tare mândră că am alături de mine niște persoane pe care mă pot baza atunci când apar furtunile și îmi alunecă pământul de sub picioare. Dacă ei nu existau, viața mea ar fi fost tristă și urâtă. Împreună cu ei totul este mai simplu. Le mulțumesc pentru tot ceea ce fac pentru mine și bunul Dumnezeu să le întoarcă ajutorul înmiit.
Astăzi știu mai mult ca oricând că totul depinde de mine, de puterea mea de a mișca lucrurile, de a le face cât mai bine din toate punctele de vedere. Am încredere în mine și în viitor. Deși în lume sunt în desfășurare două războaie provocate de niște șefi de stat iresponsabili și situația este instabilă, eu cred că trebuie să fim optimiști că ele se vor încheia și cei care le-au declanșat vor fi aduși în fața justiției, judecați pentru încălcarea dreptului internațional și condamnați pentru ceea ce au făcut. Așa este drept. Este incorect ca noi să suferim din cauza unor inși care au pus orgoliul personal și lăcomia mai presus de orice. Știu că tata ar fi de acord cu mine. „Trec o singură dată prin viață. Tocmai de aceea, orice lucru bun pe care îl pot face trebuie să-l fac acum… pentru că nu voi mai trece din nou pe aici”, spunea Maica Tereza. Este un adevăr după care mă ghidez și care îmi dă speranță în ziua de mâine…